Uite cu o fraza din astea boțul meu de aur m-a dat gata într-o zi de duminică care nu prevestea nimic îngrijorător. Eram în vizită la verișoarele ei și dintr-o discuție în alta, dintr-o glumă în alta zic eu la un moment dat: ”daaa…. noi sigur că o batem pe Bianca” la care cei maturi încep să rîdă, iar verișoarele fac ochii cît cepele și se uită la fiică-mea întrebînd: ”e adevărat?”. Sigur că eu, ca toți părinții echilibrați psihic care nu ridică mîna la copilul lor și cred cu tărie în capacitățile minunii lor (inclusiv moștenite genetic) de a înțelege tot și din vorbe și experiență, așteptam o reacție de genul: ”Ei da, mami glumește. Ea îmi zice de zeci de ori pe zi că ea și tati mă iubesc. Ei nu pot să mă bată.” Dar… aici a venit surpriza. Fără să ridice ochii din jocul cu piese colorate care o preocupa, a turnat: ”daaaa, părinții mă bat aspru, foarte aspru”. Da atît de sincer și fără să clipească încît și eu era cît pe ce să o cred. Mortal. După lămuririle de rigoare și hazul făcut pe seama acestei glumițe nevinovate am început să analizez și să construiesc în minte o situație ipotetică. Poate mai zice minunea mea această afirmație într-un public mai larg și se apucă serviciile sociale din țara noastră de treabă (nu că aș crede că sunt în stare). Și întreabă vecinii, mai ales pe cei de la etajul inferior ce aud la noi acasă. Cum ce aud? Tropote de piciorușe cît e ziua de lungă dintr-un capăt în altul al apartamentului, multe dintre ele însoțite de țipete disperate în încercarea de a scăpa de gîdiliturile mele și a lui taică-său. Lupte cu bubuituri și gălăgie și fraze aruncate ici-colo de genul ”lasă că pun eu acuș mîna pe tine și să vezi ce îți fac” urmate de tropote și țipete și rîs isteric (interpretabil). Și strigăte ale copilului ”gata, gata, nu mai fă așa (gîdîli) că promit să fiu cuminte”.
Cu așa niște probe nici să te aperi n-are rost. Și uite în momentul ală am înțeles că realitatea trebuie explicată copiilor, pentru că spre deosebire de noi, ei nu filtrează informația, ci preiau tot în formă pură și asociază tot cu ceea ce sunt ei și îi înconjoară. Iar frazele mele spuse în joacă legate de bătaie și urmate de gîdilituri au făcut-o să creadă că așa e o bătaie. Că bătaia gîdilă. Sunt vehement împotriva agresării copiilor, pentru că nici părinții mei niciodată nu m-au lovit, nici pișcat, nici zdruncinat. Agresiunea nu e nimic decît o dovadă de impotență a părintelui în a-i explica copilului (care a împrumutat material genetic de la el, deci se presupune că e la fel de inteligent) ce e bine și ce nu e. Nu zic că ei înțeleg din prima, nici din a zecea oară uneori nu înțeleg. Dar să ridici mîna asupra propriului copil înseamnă să te recunoști depășit de situație, înseamnă să recunoști că ești slab și nemilos pe moment și că răbdarea și iubirea nu sunt primele sentimente care caracterizează poziția ta față de el. De aceea în momentele de mare cumpănă, dragi părinți, tragem adînc aer în piept, numărăm pînă la zece și ne amintim că pentru ei suntem niște zei, că așa s-au chinuit și părinții noștri, iar în fața noastră e copilul pe care îl iubim mai mult decît orice în lumea asta și pentru care facem totul și suntem ceea ce suntem. Iar minunea din fața noastră ne iubește absolut necondiționat și ne umple viața cu lumină și fericire.
