Ieri seară am simțit în sfîrșit după o lungă așteptare că mi s-a răcorit creierul iar nasul a respirat liniștit aer rece. Deschisesem geamul să văd cum e afară și am simțit aroma. Aroma mea preferată. Miros de ploaie, de curat, de proaspăt, de nou. În sfîrșit. Anul ăsta prima oară am vrut să vină odată toamna. Și a venit. Pentru că de vara prelungită nu te poți bucura atunci cînd e octombrie. Parcă e ilegal. Revenind la arome. Doar ieri am realizat ce mult înseamnă mirosurile pentru noi, pentru că ieri nu m-am putut îndepărta de geam minute în șir. Ele ne rămîn întipărite undeva adînc în creier și nu le putem scoate de acolo cu una cu două. Așa mi-a rămas în minte mirosul biscuiților de casă și a pîinii proaspăt scoase din cuptor de bunica, mirosul și gustul înghețatei de la ”Pinguin” care sunt sigură că era mai mult apă înghețată decît înghețată. Cel al ierbii proaspăt secerate. Cel al mamei care stătea lîngă mine cînd mă simțeam rău. Cel al casei atunci cînd revin dintr-o lungă călătorie. Cel al iubitului pe care nu l-am văzut ceva timp. Mirosul fetiței mele atunci cînd mă pierd în părul ei să o sărut încă o dată de noapte bună după ce adoarme. Și lista poate continua la nesfîrșit. Aceste mirosuri declanșează sentimente întipărite bine în memorie și care nu au preț. Ele nu pot fi înlocuite și nici șterse. Și ele sunt parte din noi. De aceea nu vreau parfumuri scumpe cu arome de iasomie, flori tropicale, liliac și alte substanțe chimice de cea mai îndoielnică proveniență. Vreau să pot stoca aromele preferate în sticluțe și deschide atunci cînd sunt fără putere, cînd simt că limita este aproape și am nevoie să îmi amintesc ce e cu adevărat important și ce mă face ”eu”.
