Dna. BAHEU

Pentru tare multă lume acest nume o să fie străin, iar postarea n-o să aibă vreo valoare și nici n-o să fie citită. Cu toate acestea sunt niște oameni, știu eu sigur, care tresar de fiecare dată cînd aud numele Larisa Baheu, Dirigintă, Profesor de Limba Franceză. Pentru că numele ăsta declanșează o groază de sentimente și amintiri plăcute.

Am aflat că nu mai este cu noi la cîteva zile după nunta mea. Și m-a impresionat puternic. Pentru că nici nu știam că are vreo problemă, iar ceva timp înainte mă gîndeam să o invit la nuntă pe ea și pe mai mulți foști colegi de clasă, care, deși  viețile și-au urmat cursul lor, mi-au rămas foarte dragi. Dar nu am sunat pînă la urmă nimănui. Dnei Baheu, pentru că mi-a fost frică că n-o să vină după ce am plecat mai devreme din liceu, iar colegilor pentru că  mi-a fost frică și rușine  că nivelul petrecerii mele, a localului,  nu se va ridica la așteptările și nivelul lor. Mare greșeală, prostească greșeală. Oricum era puțin timp de la finisarea studiilor și nu înțelegeam multe. Am înțeles doar că am pierdut cu toții un om foarte valoros.

Apoi anii au trecut și pe măsură ce trec în continuare îmi amintesc cu lacrimi în ochi de ea. Și îmi dau seama tot mai mult  că în experiențele mele variate de viață, mai vechi și mai recente, aș fi avut nevoie să merg să cer un sfat. De ce anume ei?

Pentru că era omul care avea răspunsuri la orice întrebări, soluții, crtica constructiv, știa cînd să apese și cînd să ne lase din capul nostru, ne citea ca pe niște foi scrise cu Times NR caracterul 72 , pentru că avea o verticalitate extraordinară, pentru că întîi de toate a făcut din noi oameni,  pentru că a ținut tare mult la noi, de asta se consuma atît.

Îmi amintesc că No-Spa era medicamentul ei favorit. Și doar recent am înțeles de ce. Pentru că este ușurel, scoate spasmele și durerile și este inofensiv chiar și pentru gravide (în caz că apărea vreun atare risc la cineva). Nu ne mergea nouă cu dusul acasă înainte de sfîrșitul orelor. Putea să ne doară burta, capul, mîinile ori inima, ori să ne simțim rău, că imediat o No-Spa salva pentru noi situația. Și eram tare supărați.

De la ea am învățat noi, fetele să nu ne îmbrăcăm ca niște sorcove. Pentru că țin minte că am avut la ora clasei o așa temă – să nu purtăm pe noi mai mult de 3 culori, iar hainele trebuie să corespundă ca și cromatică și materiale. Știu că moda la moment e alta, și cică încălțămintea nu mai trebuie asortată cu geanta, da eu măcar mori nu pot să-mi scot din cap aceste reguli. Trebuie să spun că avea o ținută și o vestimentație specială, foarte bine pusă la punct și plăcută. Era tot timpul aranjată.

De la ea am învățat că din geanta unei doamne nu poate lipsi acul și ața și multe-multe alte chestii, foarte utile de altfel. Și nu știu cum a fost la restul, dar eu am utilizat foarte stăruitor ața și acul de 2 ori. Mare noroc că avea.

De la ea am învățat că ”DAR DIN DAR SE FACE RAI”. Era unica profesoară care la sărbători nu ascundea cutiile de bomboane primite și florile sub masă, să nu le vadă nimeni, dar florile foarte des le împărțea cu noi fetele, iar bomboanele, uneori și 2-3 cutii că parcă țin minte că eram și peste 40 la un moment dat, le împărțea cu toți. Și o făcea sincer și din plăcere și bineînțeles că și noi eram mulțumiți.

De la ea am învățat că stresul cel mai bun pentru un om, este să-l faci să aștepte consecințele acțiunilor lui. Adică. Lunar, aveam pe niște fișe (maronii, cu găurele și un pic lucioase – parcă aveau semne de siguranță) înscrise notele noastre minunate. Și bineînțeles aceste fișe porneau într-un fel din cabinet și altfel ajungeau acasă pentru a fi semnate de părinți. Că doar din 3 se făcea foarte ușor 8 sau 9, iar descoperirea minunată de pix cu 2 capete, dintre care unu era alb și ștergea, nu putea rămîne neutilizată. Și iaca. La ora clasei dna. Baheu ne anunța că va suna să verifice aceste date cu părinții, sau va suna să pîrască pe unii dintre noi pentru vreo prostie făcută în timpul săptămînii.  Tre buie să recunosc că era un psiholog genial. Dacă suna, era să fim muștruluiți de părinți, dar să se consume repede faptul. Dar ea suna foarte rar și încă mai rar ne pîra. Pur și simplu ne lăsa în agonia așteptării acestui telefon cîteva zile. Zile în care dormeam lîngă aparat, pulsul sărea la 250 cînd mai și suna, iar atunci cînd chiar dădea de noi și spuneam în șoaptă că părinții nu-s acasă se făcea că ne crede.

De la ea am învățat să fim uniți și să purtăm cu mîndrie ”A”-ul din numele clasei. De la ea am învățat să petrecem timpul frumos în excursiile noastre. Datorită ei, am mers prima oară în România, la Cheile Bicazului, prin clasa a 7-a cred. Atunci a fost prima și ultima oară în viață cînd am băut alcool (bere) și m-am amețit. Nu știu ce planuri avuseseră băieții cu noi, da sigur nu au luat în calcul rezistența noastră proastă la alcool și prezența doamnei Baheu în zonă. N-am fost mahmură nici atunci nici după aia în viață pentru că n-am mai băut mai multe de 2-3 guri, de formă. Tot datorită ei am fost la Țipova, Orheiul – Vechi plus altel excursii, de care îmi amintesc că au fost, dar nu țin minte unde, pentru că atunci nu era principial unde mergem. Important era să fim toți, iar în timp ce fetele visau la săruturi în sînul naturii, băieții visau la fumat și fotbal. Da nu prea ne meargea, cu mici excepții mai norocoase probabil

Avem și un fel aparte în care ne numea pe fiecare, cu accent franțuzesc, dar atît de plăcut și frumos.

Iar aici lista poate continua…

O să vă povestesc ce înseamnă pentru mine acest nume.

Acest nume se asociază cu locul unde am petrecut unele din cele mai frumoase momente din viață, unde m-am îndrăgostit prima oară pînă peste urechi, unde am dansat la discotecile de revelion sau sfîrșit de an, discoteci așteptate cu sufletul la gură de fete pentru ocazia de a dansa cu faiblețele noastre. De unde să știm noi, la vîrsta aia că băieții aveau cu totul alte preocupări și gînduri ascunse. În acest cabinet am primit și critici dure, dar constructive, aici am plîns, am rîs ani de-a rîndul. Acolo petreceam orele de franceză care într-un semestru m-au învățat ce n-a fost în stare altă profesoară în 6 ani. Și era așa plăcut să fii pedepsit pentru că vorbeai la ore, pentru că pedeapsa era ieșitul la tablă la exerciții, tot într-un  rîs și o glumă. Tot acolo discutam de ce de fiecare dată în excursiile noastre planificate ploua și încercam să descoperim cine din cei peste 40 de inși era pricina. Și cîte și mai cîte… Aș vrea să retrăiesc aceste timpuri.

Acest om a făcut pentru mine mai multe decît am înțeles atunci. Fără să o facă intenționat, doar prin ceea ce era. Tare multe a făcut.

Cel mai important lucru l-a făcut pentru mine la 1 iunie, în clasa 11, cînd cu o lună înainte părăsisem liceul, trecînd într-o școală simplă pentru a începe mai curînd anii de facultate. Să pot da timpul înapoi, aș ține cu ultimele puteri la lunile de școală pe care le-aș fi putut petrece în liceu, alături de colegi. Am plecat din liceu brusc, în luna mai la început –  și din motive financiare, dar mai ales din cauza dirigintei pe care o aveam atunci. Pentru că dna. Baheu rămăsese cu unii dintre colegii noștri, în clasa cu profil real. Diriginta noua nu știu ce avea cu mine, dar avea ceva, iar stresul provocat fără motiv de ea probabil m-a afectat la vremea respectivă tare mult. Pentru că eram obișnuită ca o dirigintă să fie altfel. Să fie pedagog și psiholog înainte de toate. Bineînțeles că am suportat stresul diferențelor susținute aproape la toate materiile, stresul unui anturaj nou, în care nu aveam cum și nici nu vroiam să mă acomodez pentru că îmi era dor de Asachi. Atunci la 31 mai, ultimul sunet, am plîns tare mult, cred că ore în șir, pentru că eram de nicăieri și mă simțeam în plus peste tot. La școala nouă lumea nu mă cunoștea, nici eu nu îi cunoșteam și am stat un pic în mulțime apoi am plecat. Dar nu puteam merge la vechiul meu liceu, pentru că nu mai eram de-a lor. Nu pentru că îmi spusese cineva asta, dar nici nu mă chemase nimeni. Atunci la 1 iunie m-am întîlnit cu Dna. Baheu, care într-un sfert de oră mi-a ținut și morală și n-a fost de acord cu plecarea mea, iar apoi mi-a dat aripi. M-a făcut să cred în mine, și în viitor, și în faptul că nu se întîmplase nimic grav (judecînd cu mintea de acum da, dar atunci părea sfîrșitul lumii). A făcut asta fără să fie falsă, sau să o facă de nevoie. A ținut neapărat să mă susțină pentru că a văzut că aveam nevoie, atunci, pe loc, nu cu alte ocazii. Și atunci a fost alături de mine.

Acum uitîndu-mă în urmă realizez că multe au mai fost astfel de momente în viața mea și încă multe vor mai fi  momentele cînd avem nevoie de cineva practic străin să stea în papucii noștri și să ne ghideze măcar un următor pas. Cineva care să nu judece, să poată să fie obiectiv, corect, poate dur, cu o altă perspectivă asupra lucrurilor, dar neapărat cineva care să ne cunoască și să țină la noi suficient pentru a ne ajuta și a dispărea din viața noastră din nou, pentru un timp, pentru perspectivă. Din păcate eu am pierdut un asemenea om. Ne dăm seama ce am avut doar atunci cînd pierdem. Și este păcat, pentru că în afara oamenilor perverși, fățarnici, cruzi și răi din jurul nostru, există și oameni care cu manuși de catifea ne susțin,  ne ajută și cred în noi. Ei sunt de neprețuit.

Mulțumesc, Dna. Baheu pentru cine sunt și cum gîndesc, pentru că în afară de familie, alături de alte cîteva persoane la fel de dragi mie, Dvs. m-ați modelat și m-ați aruncat în viață.

Dumnezeu să vă odihnească în pace!