Ce ne ţine pe noi din spate şi nu ne lasă să ne bucurăm de fiecare lucruşor frumos petrecut în viaţa noastră? Greu de spus, pentru că de fiecare dată găsim motive. Motive să nu facem ceva care ne place pentru că nu avem timp, motive să fim rutăcioşi, motive să nu mergem undeva pentru că nu avem chef, oboseală, stres, probleme, copii răciţi… motive sunt o groază. Da de fapt este unul – purtăm cu noi o încărcătură foarte puternică a trecutului. Gînduri, energii, impresii şi expresii. Toate acestea ne ţin din înaintare. Preblema pe care trebuie s-o rezolvăm este abandonarea impresiilor trecutului în favoarea prezentului şi viitorului. Da oare cum. Mă frămînt şi caut soluţia de ceva timp. Eu tare vreau să fiu optimistă incurabilă. Da cred că aşa trebuie să te naşti. Sau poate poţi deveni? Spuneţi-mi vă rog cum? Cum poţi să te ridici din nou dacă de fiecare dată cînd întrezăreşti o luminiţă la capătul tunelului, cade cortina.

Of… vreau să mă uit la cerul cu nori şi să mă gîndesc că va ploua şi va fi frumos, iar eu voi sta cu o carte în mînă şi un ceai călduţ cu miere şi lămîie şi voi fi fericită că mă pot uita pe geam. Că văd. Vreau să aud oameni  judecînd fără drept, pe nedrept, înrăiţi de toţi şi toate şi să mă gîndesc că e bine că ei există. Pentru că eu pot auzi şi pentru că aşa învăţ diferenţa între bine şi rău. Şi pentru că  exist. Vreau să mă bucur de fiecare clipă trăită, vreau să cred că întîmplările care ne îngenunchează, sunt parte a ceva mai mare, pentru că adevăratele probleme  se întîmplă într-o oarecare zi de joi, la o oarecare 16 şi 18 minute. Şi noi oricum nu le putem ocoli. Şi nu trebuie să ne copleşească, pentru că resursele noastre sunt infinite. Iar ele ne sunt date să ne facă puternici şi înţelepţi. Vreau să găsesc metoda prin care să-mi pot goli creierul de negativ, vreau să fiu optimistă şi să nu-mi pierd niciodată speranţa.

Iar lista de dorinţe în 2012? Vreau ca 2012 să-mi aducă mie şi familiei mele sănătate, linişte, răbdare, înţelepciune şi curaj. Şi un pic de noroc, entuziasm, optimism şi multă speranţă. Şi nu vreau să-mi fac o listă strictă cu de făcut pentru 2012, pentru că vreau ca fiecare zi să realizez cîte ceva, fiecare zi să-mi aducă ceva nou, frumos şi bun. Iar eu să reuşesc în fiecare zi să mă descopăr şi să descopăr lumea din jur. Şi să fiu fericită şi să iubesc viaţa.

poza

1.  Bloguri / site-uri (oameni)   care inspiră

Alo…BEBE

Artur Gurău blog

Igor Guzun blog

Profesioniștii, cu Eugenia Vodă

Pinterest.com

2. Muzică

FurioSnails – Oameni și locuri dragi

Adele

New York

3. Cărți utile / interesante  (medicină mai ales)

Atul Gawande ”Complications. A surgeon’s notes on an imperfect science” (Pe muchie de cuțit. Însemnările unui chirurg despre o știință imperfectă)

Ben Carson & Cecil Murphey ”Gifted hands” (Mâini înzestrate)

Ghidul simptomelor, cauze și tratamente (Le guide des Symptomes)

Laurențiu Cernăianu ”400 de rețete culinare pentru copilul tău”

Roy Lilley ”Cum să ne purtăm cu oamenii dificili”(Dealing with difficult people)

4. Filme / seriale

”Marica” de Mircea Surdu și Leonid Melnic

Cesar Milan – The dog Whisperer

Modern Family

House M.D.

The Tudors

Drop Dead Diva

5. Posturi TV

National Geographic

Fine Living Network

TV5

6. Orașe

Roma, IT

Breaza, RO

7. Localuri

Zen Sushi

Creme de la Creme

Tucano

8. Emisiuni

Viața merge mai departe – cu Cristian Tabără

Abraziv – Moldova 1

Un sfert de vorbă

Крупным планом

9. Poezii

If – Rudyard Kipling

Pentru Pace – Grigore Vieru

10. Familia – prietenii – îi descoper și redescoper într-una. Și apoi o iau de la capăt.

Acestea sunt doar cîteva…

Mulțumesc an 2011 pentru aceste și multe alte mici sau mari plăceri ale vieții.

Fii atent, 2012, că mă pregătesc pentru tine…

Și doare inima pentru așa ceva. Pentru că realizatoarea  Eugenia Vodă este o femeie deloc glamour, cu tocuri de 38 cm și aere de nu-știu-cine, este o doamnă care a trecut prin viață și o doamnă care știe să aleagă oameni care au ce împărtăși. Pentru că această doamnă face pentru România ceva foarte de preț. Pentru că face interviuri cu actori, medici, jurnaliști, ambasadori și în sfîrșit oameni de orice ocupație, dar care au făcut o carieră și care lasă ceva în urma lor. Mai mult decît bîrfe, party-uri mondene și afaceri de milioane făcute dubios. Ei lasă experiență și înțelepciune. Iar oamenii trecuți demult de prima tinerețe în sacrificiul unei caiere strălucite nu sunt deștepți că au citit mult ori că pot să caute nu-ș ce pe google, deși sunt sigură că majoritatea oamenilor valoroși de la noi sunt și citiți. Totuși, valoarea și înțelepciunea vin odată cu experiența de viață, cu situațiile prin care treci și la care te uiți în urmă cu respect pentru tine în primul rînd, cu descoperirile pe care le faci pentru tine și pentru oameni. Cine mai știe de Grosu, Țîbîrnă, Bolbocean, Druță, Bieșu, Vulpe, Ciobanu și mulți-mulți alții și își amintește de ei în afara zilelor de sărbătoare  și în afara cazurilor strict necesare? Eu mă îngrozesc în primul rînd de domeniul medicinei. Eu tare sper că din tinerele generații cresc specialiști care vor dedica întreaga lor viață pacienților, care vor fi 24 de ore, 7 zile în săptămînă de veghe la căpătîiul bolnavilor și vor avea capacitatea să opereze sau să salveze  cîțiva oameni pe zi. Da nu știu de ce am dubii. De aceea sincer sper ca pensionarii să lucreze cît mai mult, ca să transmită cît mai multă dragoste de meserie și cunoștințe. În toate domeniile, că noi încă nu ne dăm seama ce criză de specialiști calificați ne așteaptă. Și nu zic că noi, tinerii suntem răi, zic doar că e oricînd nevoie de un pic de experiență în plus. Iar ea vine odată cu anii. Unui medic tînăr, chiar genial să fie, oricum o să îi tremure mîna în fața unei intervenții pe care o face a 4-a oară. Și cîți pacienți își pierd viețile pentru că tînăra generație trebuie să acumuleze experiență de lucru și viață. Două din multele cărți în care am descoperit asta, au fost , mărturiile unor chirurgi de excepție care povesteau experiențele lor din domeniul medicinei – Atul Gawande ”Complications. A surgeon’s notes on an imperfect science” (Pe muchie de cuțit. Însemnările unui chirurg despre o știință imperfectă)” și Ben Carson & Cecil Murphey ”Gifted hands” (Mâini înzestrate). Nu sunt pentru cei cu inima slabă asta e sigur. Dar asta se întîmplă în multe domenii în afară de medicină, artă, științe exacte,  învățămînt (să ridice mîna cine vrea ca neprețuita lui odraslă să fie educată de cineva care bea cafea în timpul orei cu copilul, intră la ore mirosind a țigară și  se uită la ceas într-una pentru a nu scăpa finalul lecțiilor – că doar primește 2000 de lei și nu are de ce să se chinuie). Numai că dintre toate astea medicina este cea mai dureroasă. Într-o discuție cu un medic extraordinar din țara noastră, mi-a mărturisit că se teme că va fi dat afară de șef dacă nu va respecta ordinele, pentru că e pensionar, iar soarta carierei lui este legată de un fir foarte subțirel. Cînd am auzit îmi venea să-l prind pe acel individ-șef și să-l pregătesc pe masa de operație, unde anestezist va fi cineva care face asta a 2-a oară în viața lui de medic independent, iar chirurgul este fiica sau fiul vreunui ministru care a lipsit absolut motivat de la orele practice de … neurochirurgie să zicem. Noi toți cei de generație nouă suntem tare deștepți și vrem toți pensionarii să fie dați afară și să fie înlocuiți de tineri, care nu neg, sunt foarte capabili, dar au nevoie de instruire continuă pentru a realiza ceva. Dar cînd vine vorba de medicină și de noi, preferăm să mergem la vreun boșorog decît la unul tînăr și neliniștit pentru a ni se face vreo intervenție.

Și oamenii pleacă, se duc și iau cu ei o experiență de viață neprețuită, care trebuie spusă, scrisă, citită, recitită și tirajată la infinit pentru că asta ne ajută să ne dezvoltăm. Pentru că în urma lor venim noi, pagini încă goale în multe domenii, sau cel puțin incomplete, cu ideea că noi avem toate răspunsurile. Da nu-i chiar așa. Noi posibil că o să le avem, numai că cine oare va mai sta atunci să ne asculte. Doar vor exista atunci alți tineri… iar noi vom fi ramoliți!

“Lunchtime atop a Skyscraper” (Обед на вершине небоскреба) – фотография из серии “Construction Workers Lunching on a Crossbeam – 1932″ фотографа Charles C. Ebbets

Такое чудо как небоскреб, не стало бы возможным без изобретения стального каркаса. Сборка стального каркаса здания – самая опасная и сложная часть строительства. Именно качество и скорость сборки каркаса определяет, будет ли проект реализован в срок и в рамках бюджета.

Вот поэтому клепальщики – cамая важная профессия при строительстве небоскреба.

Клепальщики – это каста со своими законами: зарплата клепальщика за рабочий день 15$, больше любого квалифицированного рабочего на стройке; они не выходят на работу в дождь, ветер или туман, они не числятся в штате подрядчика. Они не одиночки, они работают бригадами из четырех человек, и стоит одному из бригады не выйти на работу, не выходит никто. Почему же в разгар Великой депрессии на это смотрят сквозь пальцы все, от инвестора до прораба?

На помосте из досок, или просто на стальных балках стоит угольная печь. В печи заклепки – 10сантиметровые в длину и 3 сантиметровые в диаметре стальные цилиндры. “Повар” “варит” заклепки – небольшими мехами гонит в печь воздух, чтобы разогреть их до нужной температуры. Заклепка прогрелась (не слишком сильно – провернется в отверстии и придется ее высверливать; и не слишком слабо – не расклепается), теперь нужно передать заклепку туда, где она будет скреплять балки. Какая балка когда будет крепиться известно лишь предварительно, да и передвигать горячую печь в течение рабочего дня нельзя. Поэтому часто место крепления находится от “повара” метрах в 30ти (тридцати), иногда выше, иногда ниже на 2-3 этажа.

Передать заклепку можно единственным способом – бросить.

“Повар” поворачивается к “вратарю” и молча, убедившись, что вратарь готов к приему, щипцами бросает раскаленную докрасна 600граммовую болванку в его сторону. Иногда на траектории уже сваренные балки, кинуть нужно один раз, точно и сильно.

“Вратарь” стоит на узком помосте или просто на голой балке рядом с местом клепки. Его цель – поймать летящую железку обычной жестяной консервной банкой. Он не может двинуться с места, чтобы не упасть. Но поймать заклепку он обязан, иначе она маленькой бомбой рухнет на город.

“Стрелок” и “упор” ждут. “Вратарь”, поймав заклепку, загоняет ее в отверстие. “Упор” с внешней стороны здания, вися над пропастью, стальным стержнем и собственным весом удерживает шляпку заклепки. “Стрелок” 15-килограммовым пневматическим молотом в течение минуты расклепывает ее с другой стороны.

Лучшая бригада проделывает это фокус свыше 500 раз за день, средняя – около 250ти.

На фотографиях – лучшая в 1930м бригада, слева направо: “повар”, “вратарь”, “упор”, и стрелок”.

Опасность этой работы можно проиллюстрировать следующим фактом: каменщики на стройке страхуются по ставке 6% от зарплаты, плотники – 4%. Ставка клепальщика – 25-30%%.

На здании Крайслера погиб один человек.
На Wall-Street-40 погибло четверо.
На Empire State – пятеро.

Каркас небоскреба состоит из сотен стальных профилей длиной несколько метров и массой в несколько тонн, так называемых beams. Хранить их при строительстве небоскреба негде – никто не позволит организовать склад в центре города, в условиях плотной застройки, на муниципальной земле. Более того, все элементы конструкции разные, каждый может быть использован в одном единственном месте, поэтому попытка организации даже временного склада, например, на одном из последних построенных этажей может привести к большой путанице и срыве сроков строительства.

Именно поэтому, когда я писал, что работа клепальщиков самая важная и самая сложная, я не упоминал, что она к тому же самая опасная и тяжелая. Работа тяжелее и опасней, чем у них – работа крановой бригады.

Заказ на бимсы был согласован с металлургами еще несколько недель назад, грузовики подвозят их к месту строительства минута в минуту, независимо от погоды их необходимо разгрузить немедленно.

Деррик-кран – стрела на шарнире, находится на последнем построенном этаже, монтажники – этажом выше. Оператор лебедки может находиться на любом этаже уже построенного здания, ведь никто не собирается останавливать подъем и отвлекать другие краны для поднятия тяжелого механизма на несколько этажей повыше для удобства монтажников. Поэтому поднимая многотонный швеллер, оператор не видит ни саму балку, ни машину, которая ее привезла, ни своих товарищей.

Единственный ориентир для управления – удар колокола, подаваемый подмастерьем по сигналу бригадира, находящегося вместе со всей бригадой десятками этажей выше. Удар – включает мотор лебедки, удар – выключает. Рядом работают несколько бригад клепальщиков со своими молотами (вы слышали когда-нибудь шум отбойного молотка?), другие крановщики поднимают по командам своих колоколов другие швеллеры. Ошибиться и не услышать удар нельзя – швеллер или протаранит стрелу крана, или сбросит с установленной вертикальной балки монтажников, готовящихся его закрепить.

Бригадир, управляя дерриком через двух операторов, одного из которых он не видит, добивается совпадения отверстий под клепку на установленных вертикальных балках с отверстиями на поднимаемом швеллере с точностью до 2-3 миллиметров. Только после этого пара монтажников может закрепить раскачивающийся, часто мокрый швеллер огромными болтами и гайками.

В Нью-Йорке на 6-ой авеню есть памятникам этим ребятам, установлен в 2001 г. Моделью стала самая известная фот-ка, она в здесь в превью первая. Так вот, сделали памятник сначала точно так на фото, т.е. 11 чуваков сидят на балке. А потом самого крайнего справа убрали под корень. И только из-за того, что у него в руках бутылка виски!!!Я понимаю если б это сделали у нас во времена Горбачева, но у них в 2001!! Видимо не хотели разрушать легенду про бравых парней. Теперь это 10 вполне приличных ребят сидящих на стальной балке. Нормально. Но как-то обидно.

Многих  интересует, кто же автор этих фото- ведь это не менее отважный человек.

UPD  от  thepindostan  На многих репродукциях снимка указано, что его авторство неизвестно. Однако архив Бетмана, обладатель авторских прав на фотографию, по результатам многомесячной экспертизы, проведённой частной детективной фирмой, признал автором снимка Эббетса. Это произошло только в октябре 2003 года.

UPD 2  есть версия, что для работы в этих бригадах отбирали людей, у которых отсутствует страх высоты от рождения. Вроде бы это индейцы какого-то племени с такой общей врожденной особенностью. Вот только неизвестно, правда ли это
Тут http://en.wikipedia.org/wiki/Mohawk_people есть про мохавков, с 30х годов попали в Нью-Йорк и было замечено что не боятся высоты. Но ведь индейцы не белые, а на фото все бледнолицые ..

Памятники отважным строителям

от http://al-commi.livejournal.com/

Имена всех этих героев известны, благодаря родственникам, прочитать можно ТУТ

Sursa: http://piacere-s.livejournal.com/41658.html

Cînd mama e acasă, tot timpul miroase frumos. A peşte, carne, găină umplută, zeamă ori borş ori mămăligă. Mama ştie tare multe gustoase să facă, aşa multe că nu ştiu cum se cheamă. Cînd mama e acasă, tot timpul e cald şi ordine. Toate lucrurile stau la locurile lor, da praf nu-i nici cît e negru sub unghie, şi florile îs udate, şi covoraşul de la uşă e umed să îmbibe praful de pe încălţăminte. Cînd mama e acasă nu mă tem să-mi fie rău, pentru că ea are toate reţetele. Ea numaidecît o să-mi săpunească o batistă şi o să-mi pună pe burtă cînd o să mă doară. Ea numaidecît o să-mi încălzească o frunză de varză cu miere să-mi pună la piept dacă o să tuşesc. Ea numaidecît o să aducă o batistă rece dacă o să mă doară capul. Ea poate orice şi tot ce poate ea – numaidecît ajută. Cînd mama e acasă, de două ori pe an, la schimbatul sezoanelor, hainele sunt inventariate. Şi eu pot să mă îmbrac cu haine din tinereţea ei care miros extraordinar de frumos. Şi se uită mama la mine şi bine îi mai pare. Cînd mama e acasă eu port căciulă şi fular pe gură şi am mănuşi, şi nu umblu dezblehuetă şi mi-i cald şi bine, uneori prea cald. Cînd mama e acasă mă tem că o să mă întrebe de note şi de noutăţile de la şcoală. Da eu am să-i spun că tot îi normal şi noutăţi nu-s. Da ea o să insiste şi eu precis o să-i spun vreo prostie ca să mă lase în pace. Cînd mama e acasă ea mă ia la taberele de odihnă. Şi eu mă joc cu alţi copii. Şi îs tare fericită. Da cînd nu-s tabere, mama îmi dă drumul afară să mă joc, da nu mult. Da eu tot timpul stau tare mult. Cînd mama e acasă o să mă întrebe dacă am fumat şi o să-i spun că eu nu  fumez, NI-CIO-DA-TĂ, şi ţigările din scurtă nu-s a mele. Îs ale unui coleg de clasă care m-a rugat să le ţin eu ca acasă părinţii să nu le găsească la dînsul. Cînd mama  e acasă, hainele n-au nici o pată şi fiecare încreţitură îi călcată parcă-i nouă. Cînd mama e acasă se duce la adunări cu părinţii. Şi uneori îi tare supărată, da tot timpul îi trece. Cînd mama e acasă ea îmi face masaj şi mă mîngîie şi eu mă simt tare bine.  Cînd mama e acasă eu port la ţară pantofii ei şi mi se pare că îs pe podium. Cînd mama e acasă, la Paşte am haine noi. Şi la Paştele Blajinilor îs tare mîndră la cimitir. Nimeni nu-i ca mine. Cînd mama e acasă şi se duce la piaţă să-şi cumpere ceva, vine cu multe cumpărături pentru sor-mea, tata şi pentru mine. Şi eu mă port frumos vreo săptămînă. Cînd mama e acasă, la Anul Nou avem masa plină. Cînd mama e acasă pot să-i povestesc tot ce vreau, că ea o să fie tare fericită că îi spun şi tot timpul o să mă ajute dacă trebuie. Cînd mama e acasă la noi în casă e cald şi bine şi lumină. Şi nu mi-i foame şi nu mă doare nimic. Cînd mama e acasă tata e fericit.

Tata

Cînd tata e acasă, tot timpul miroase a parfum de bărbat. Diferite parfumuri da ştiu precis că-s a lui. Cînd tata e acasă tot timpul este mîncare în frigider, mai ales salam, lactate şi murături. Cînd tata e acasă, mîncăm toţi bine şi ce rămîne mănîncă şi el. Cînd tata e acasă noi avem mobilă întreagă şi prizele stau la locul lor şi este lumină în holul blocului pentru că tata şi cu mine schimbăm tot timpul becul cînd se arde. Cînd tata e acasă ştiu că nimic rău nu se poate întîmpla, că doar este el. Şi chiar dacă ceva şi o să se întîmple el precis o să rezolve. Cînd tata e acasă poate să se strice orice că el o să repare şi tot o să fie bine. Cînd tata e acasă, eu mă duc la el la lucru să stau după lecţii. Şi îs tare mîndră cînd merg pe coridoare. Doar îs fata lu tata. Cînd tata e acasă mă duce la concerte şi la şcoala de muzică. Da mie nu-mi place, da el de fiecare dată o roagă pe directoare să nu se supere că eu îs fată tare bună. Da cînd nu mai vreau să mă duc tata mă iartă şi mă lasă acasă. Cînd tata e acasă spune că o să-mi arăte oraşul, chiar dacă eu îs mărişoară şi aproape tot singură l-am văzut. Cînd tata e acasă îi cer bani de şcoală şi el îmi dă 3 lei şi mă întreabă ce-o să fac cu dînşii, că el cu aşa bani poate să hrănească o familie întreagă. Da eu ca de obicei cumpăr chipsuri ori gume de mestecat turbo ori love is. Cînd tata e acasă avem cartofi  şi mere pentru iarnă. Şi nu ne temem că n-o să avem ce mînca, că tata o să găsească. Cînd tata e acasă nu mă întreabă dacă am fumat, numai îmi povesteşte cît de rău îi era lui şi cum s-a lăsat. Cînd tata e acasă eu găsesc tot timpul de toate. Cînd tata ascunde ceva eu tot timpul găsesc. Eu nu caut special da tot timpul găsesc. Cînd tata e acasă la noi sunt taaaare multe  ziare şi cărţi. Şi tot timpul se mai adaogă. Cînd tata e acasă îi spun lui dacă am făcut vreo prostie tare mare. Şi tata îmi spune ce să fac să nu se supere mama. Şi mama nu se supără tare. Cînd tata e acasă, la Anul Nou avem Moş Crăciun.  Că Moş Crăciun la noi vine la noaptea între ani, învelit într-o cuvertură albă, cu ochelari mari verzi, cu barbă de vată şi ciupicii tatei şi ne pune să-i spunem poezii şi să cîntăm. Şi pe mama o pune şi pe sor-mea. Şi ne întreabă dacă am fost cuminţi. Da chiar dacă n-am fost totuna ne dă cadouri. Da noi tot timpul ştim cadourile, că Moş Crăciun le ţine la tata în dulap. Cînd tata e acasă, la noi tot timpul îi vesel pentru că el ne povesteşte tare multe în jurul mesei. Tata poate să scrie cărţi cît pentru biblioteca naţională. Tata cred că a citit toate cărţile de la biblioteca naţională. El ţine minte tot ce a citit şi poate să ne spună pe de rost orice fragment din orice carte în rusă ori română şi poate să ne povestească orice din istorie. Tata ştie că eu nu prea ştiu istorie şi îmi explică să înţeleg şi eu. Cînd tata e acasă la noi în casă e cald şi bine şi lumină. Şi nu mă tem de nimic. Cînd tata e acasă, mama e fericită.

Sor-mea

Cînd sor-mea e acasă  noi ne batem. Adică eu vreau s-o bat da ea mă ridică de umeri în sus şi mă aruncă în pat. Şi eu tot timpul cîştig. Cînd sor-mea e acasă eu pot să fac orice prostii că oricum ea o să fie vinovată. Şi uneori o să se supere da o să-i treacă repede. Cînd sor-mea îi acasă eu iau vreo haină de-a ei în geantă şi în drum spre şcoală mă schimb să par mai mare şi să am haină nouă. Cînd sor-mea e acasă îmi cumpără haine uneori şi mă duce să-mi fac coafuri. Că ea ştie unde şi cum trebuie. Cînd sor-mea e acasă şi eu plîng că  am probleme, ea îmi zice că  tot o să se uite. Şi că principalul o să fie abia cînd o să fiu mare şi că nu trebuie să-mi pese dacă cineva se poartă urît cu mine sau îmi spune ceva urît că o să vină timpul în care o să-i pară rău. Cînd sor-mea e acasă ea îmi aduce costumele la matinee. Cînd sor-mea e acasă ea merge cu mine la razboare cu fratele lui Roma care mi-a destrămat căciula şi cu Artur care m-a lovit cu piciorul tare şi mă doare. Cînd sor-mea e acasă ea merge cu mine la liceu. Şi i-i ruşine că eu îs mică, da aşa merge. Cînd sor-mea e acasă ea tot timpul are dreptate, e cea mai cea mai şi trebuie să iau exemplu de la ea. Cînd sor-mea e acasă nu vrea să mă ia la discoteci cu ea, da eu ştiu toţi prietenii ei. Cînd sor-mea e acasă şi eu înghit vreo gumă, mă duc la ea la lecţii şi plîng şi spun că precis o să mor de la asta. Da ea mă linişteşte şi spune că de la asta se moare deodată, da dacă nu, apoi tot îi bine. Da o colegă de-a ei vrea să mă împace şi îmi dă… o gumă. Cînd sor-mea e acasă şi am vreo problemă pot s-o sun la orice oră. Şi ea numaidecît o să răspundă şi o să mă ajute. Cînd sor-mea e acasă ştiu că sîntem 2 şi deja îi mai bine. Cînd sor-mea e acasă mă bucur că ea e sora mea. Că alte surori de astea nu se mai vînd la Moscova în magazin pe ultimul raft, de unde au cumpărat-o mama cu tata. Cînd sor-mea e acasă la noi în casă e cald şi bine şi lumină. Cînd sor-mea e acasă mama cu tata îs fericiţi.

Cînd mama, tata şi sor-mea sunt acasă eu îs fericită.

Platon

Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gîndesc la nimic decît la ei înșiși. Ei nu au respect pentru părinți sau cei mai în vîrstă. Sunt nerăbdători să încalce orice restricții. Vorbesc de parcă ar ști totul și ceea ce este înțelepciune pentru noi, pentru ei este nebunie. În ce privește fetele, sunt precoce, lipsite de modestie și eleganță în vorbire, comportament și vestimentație.

Peter the Hermit, 1294

Copii iubesc acum luxul, arată lipsă de respect față de bătrîni, preferă să pălăvrăgească în loc să se țină de carte. Copii sunt tirani, nu muncitori în gospodării. Ei nu se mai ridică în picioare atunci cînd cineva mai în vîrstă intră în cameră. Ei își contrazic părinții, bîrfesc în fața musafirilor, înghit bunătăți la masă, stau picior peste picior și își tiranizează profesorii.

Socrate

Cred că problemele generațiilor sunt veșnice

Am aflat că nu mai este cu noi la cîteva zile după nunta mea. Și m-a impresionat puternic. Pentru că nici nu știam că are vreo problemă, iar ceva timp înainte mă gîndeam să o invit la nuntă pe ea și pe mai mulți foști colegi de clasă, care, deși  viețile și-au urmat cursul lor, mi-au rămas foarte dragi. Dar nu am sunat pînă la urmă nimănui. Dnei Baheu, pentru că mi-a fost frică că n-o să vină după ce am plecat mai devreme din liceu, iar colegilor pentru că  mi-a fost frică și rușine  că nivelul petrecerii mele, a localului,  nu se va ridica la așteptările și nivelul lor. Mare greșeală, prostească greșeală. Oricum era puțin timp de la finisarea studiilor și nu înțelegeam multe. Am înțeles doar că am pierdut cu toții un om foarte valoros.

Apoi anii au trecut și pe măsură ce trec în continuare îmi amintesc cu lacrimi în ochi de ea. Și îmi dau seama tot mai mult  că în experiențele mele variate de viață, mai vechi și mai recente, aș fi avut nevoie să merg să cer un sfat. De ce anume ei?

Pentru că era omul care avea răspunsuri la orice întrebări, soluții, crtica constructiv, știa cînd să apese și cînd să ne lase din capul nostru, ne citea ca pe niște foi scrise cu Times NR caracterul 72 , pentru că avea o verticalitate extraordinară, pentru că întîi de toate a făcut din noi oameni,  pentru că a ținut tare mult la noi, de asta se consuma atît.

Îmi amintesc că No-Spa era medicamentul ei favorit. Și doar recent am înțeles de ce. Pentru că este ușurel, scoate spasmele și durerile și este inofensiv chiar și pentru gravide (în caz că apărea vreun atare risc la cineva). Nu ne mergea nouă cu dusul acasă înainte de sfîrșitul orelor. Putea să ne doară burta, capul, mîinile ori inima, ori să ne simțim rău, că imediat o No-Spa salva pentru noi situația. Și eram tare supărați.

De la ea am învățat noi, fetele să nu ne îmbrăcăm ca niște sorcove. Pentru că țin minte că am avut la ora clasei o așa temă – să nu purtăm pe noi mai mult de 3 culori, iar hainele trebuie să corespundă ca și cromatică și materiale. Știu că moda la moment e alta, și cică încălțămintea nu mai trebuie asortată cu geanta, da eu măcar mori nu pot să-mi scot din cap aceste reguli. Trebuie să spun că avea o ținută și o vestimentație specială, foarte bine pusă la punct și plăcută. Era tot timpul aranjată.

De la ea am învățat că din geanta unei doamne nu poate lipsi acul și ața și multe-multe alte chestii, foarte utile de altfel. Și nu știu cum a fost la restul, dar eu am utilizat foarte stăruitor ața și acul de 2 ori. Mare noroc că avea.

De la ea am învățat că ”DAR DIN DAR SE FACE RAI”. Era unica profesoară care la sărbători nu ascundea cutiile de bomboane primite și florile sub masă, să nu le vadă nimeni, dar florile foarte des le împărțea cu noi fetele, iar bomboanele, uneori și 2-3 cutii că parcă țin minte că eram și peste 40 la un moment dat, le împărțea cu toți. Și o făcea sincer și din plăcere și bineînțeles că și noi eram mulțumiți.

De la ea am învățat că stresul cel mai bun pentru un om, este să-l faci să aștepte consecințele acțiunilor lui. Adică. Lunar, aveam pe niște fișe (maronii, cu găurele și un pic lucioase – parcă aveau semne de siguranță) înscrise notele noastre minunate. Și bineînțeles aceste fișe porneau într-un fel din cabinet și altfel ajungeau acasă pentru a fi semnate de părinți. Că doar din 3 se făcea foarte ușor 8 sau 9, iar descoperirea minunată de pix cu 2 capete, dintre care unu era alb și ștergea, nu putea rămîne neutilizată. Și iaca. La ora clasei dna. Baheu ne anunța că va suna să verifice aceste date cu părinții, sau va suna să pîrască pe unii dintre noi pentru vreo prostie făcută în timpul săptămînii.  Tre buie să recunosc că era un psiholog genial. Dacă suna, era să fim muștruluiți de părinți, dar să se consume repede faptul. Dar ea suna foarte rar și încă mai rar ne pîra. Pur și simplu ne lăsa în agonia așteptării acestui telefon cîteva zile. Zile în care dormeam lîngă aparat, pulsul sărea la 250 cînd mai și suna, iar atunci cînd chiar dădea de noi și spuneam în șoaptă că părinții nu-s acasă se făcea că ne crede.

De la ea am învățat să fim uniți și să purtăm cu mîndrie ”A”-ul din numele clasei. De la ea am învățat să petrecem timpul frumos în excursiile noastre. Datorită ei, am mers prima oară în România, la Cheile Bicazului, prin clasa a 7-a cred. Atunci a fost prima și ultima oară în viață cînd am băut alcool (bere) și m-am amețit. Nu știu ce planuri avuseseră băieții cu noi, da sigur nu au luat în calcul rezistența noastră proastă la alcool și prezența doamnei Baheu în zonă. N-am fost mahmură nici atunci nici după aia în viață pentru că n-am mai băut mai multe de 2-3 guri, de formă. Tot datorită ei am fost la Țipova, Orheiul – Vechi plus altel excursii, de care îmi amintesc că au fost, dar nu țin minte unde, pentru că atunci nu era principial unde mergem. Important era să fim toți, iar în timp ce fetele visau la săruturi în sînul naturii, băieții visau la fumat și fotbal. Da nu prea ne meargea, cu mici excepții mai norocoase probabil

Avem și un fel aparte în care ne numea pe fiecare, cu accent franțuzesc, dar atît de plăcut și frumos.

Iar aici lista poate continua…

O să vă povestesc ce înseamnă pentru mine acest nume.

Acest nume se asociază cu locul unde am petrecut unele din cele mai frumoase momente din viață, unde m-am îndrăgostit prima oară pînă peste urechi, unde am dansat la discotecile de revelion sau sfîrșit de an, discoteci așteptate cu sufletul la gură de fete pentru ocazia de a dansa cu faiblețele noastre. De unde să știm noi, la vîrsta aia că băieții aveau cu totul alte preocupări și gînduri ascunse. În acest cabinet am primit și critici dure, dar constructive, aici am plîns, am rîs ani de-a rîndul. Acolo petreceam orele de franceză care într-un semestru m-au învățat ce n-a fost în stare altă profesoară în 6 ani. Și era așa plăcut să fii pedepsit pentru că vorbeai la ore, pentru că pedeapsa era ieșitul la tablă la exerciții, tot într-un  rîs și o glumă. Tot acolo discutam de ce de fiecare dată în excursiile noastre planificate ploua și încercam să descoperim cine din cei peste 40 de inși era pricina. Și cîte și mai cîte… Aș vrea să retrăiesc aceste timpuri.

Acest om a făcut pentru mine mai multe decît am înțeles atunci. Fără să o facă intenționat, doar prin ceea ce era. Tare multe a făcut.

Cel mai important lucru l-a făcut pentru mine la 1 iunie, în clasa 11, cînd cu o lună înainte părăsisem liceul, trecînd într-o școală simplă pentru a începe mai curînd anii de facultate. Să pot da timpul înapoi, aș ține cu ultimele puteri la lunile de școală pe care le-aș fi putut petrece în liceu, alături de colegi. Am plecat din liceu brusc, în luna mai la început –  și din motive financiare, dar mai ales din cauza dirigintei pe care o aveam atunci. Pentru că dna. Baheu rămăsese cu unii dintre colegii noștri, în clasa cu profil real. Diriginta noua nu știu ce avea cu mine, dar avea ceva, iar stresul provocat fără motiv de ea probabil m-a afectat la vremea respectivă tare mult. Pentru că eram obișnuită ca o dirigintă să fie altfel. Să fie pedagog și psiholog înainte de toate. Bineînțeles că am suportat stresul diferențelor susținute aproape la toate materiile, stresul unui anturaj nou, în care nu aveam cum și nici nu vroiam să mă acomodez pentru că îmi era dor de Asachi. Atunci la 31 mai, ultimul sunet, am plîns tare mult, cred că ore în șir, pentru că eram de nicăieri și mă simțeam în plus peste tot. La școala nouă lumea nu mă cunoștea, nici eu nu îi cunoșteam și am stat un pic în mulțime apoi am plecat. Dar nu puteam merge la vechiul meu liceu, pentru că nu mai eram de-a lor. Nu pentru că îmi spusese cineva asta, dar nici nu mă chemase nimeni. Atunci la 1 iunie m-am întîlnit cu Dna. Baheu, care într-un sfert de oră mi-a ținut și morală și n-a fost de acord cu plecarea mea, iar apoi mi-a dat aripi. M-a făcut să cred în mine, și în viitor, și în faptul că nu se întîmplase nimic grav (judecînd cu mintea de acum da, dar atunci părea sfîrșitul lumii). A făcut asta fără să fie falsă, sau să o facă de nevoie. A ținut neapărat să mă susțină pentru că a văzut că aveam nevoie, atunci, pe loc, nu cu alte ocazii. Și atunci a fost alături de mine.

Acum uitîndu-mă în urmă realizez că multe au mai fost astfel de momente în viața mea și încă multe vor mai fi  momentele cînd avem nevoie de cineva practic străin să stea în papucii noștri și să ne ghideze măcar un următor pas. Cineva care să nu judece, să poată să fie obiectiv, corect, poate dur, cu o altă perspectivă asupra lucrurilor, dar neapărat cineva care să ne cunoască și să țină la noi suficient pentru a ne ajuta și a dispărea din viața noastră din nou, pentru un timp, pentru perspectivă. Din păcate eu am pierdut un asemenea om. Ne dăm seama ce am avut doar atunci cînd pierdem. Și este păcat, pentru că în afara oamenilor perverși, fățarnici, cruzi și răi din jurul nostru, există și oameni care cu manuși de catifea ne susțin,  ne ajută și cred în noi. Ei sunt de neprețuit.

Mulțumesc, Dna. Baheu pentru cine sunt și cum gîndesc, pentru că în afară de familie, alături de alte cîteva persoane la fel de dragi mie, Dvs. m-ați modelat și m-ați aruncat în viață.

Dumnezeu să vă odihnească în pace!

https://alobebe.wordpress.com/

Grăbiți în luptele noastre zilnice, uităm uneori de cei care au făcut pentru noi viața. Și uneori ne amintim cînd ei nu mai sunt alături. Sau cît mai sunt, ne spunem că mai avem timp, pentru că în mintea noastră oamenii  dragi nouă sunt veșnici. Și noi iubim necondiționat.

Totul a început atunci cînd am văzut un reportaj despre o tanti care a murit intoxicată de vopseaua de păr pe care o mai folosise anterior. Și m-am panicat. Tare m-am panicat. Mai ales că ultimele 2 vopsiri am schimbat vopseaua și simțeam un pic de greață și amețeli în timpul procesului. Am luat decizia să aflu exact ce conține vopseaua mea miraculoasă. Am cumpărat o nouă cutie de vopsea de păr și am căutat pe net informații despre fiecare component chimic care urma să se mute în părul și implicit capul meu. Și pe măsură ce citeam, panica era tot mai mare și mai mare. Minim 5 din compușii chimici erau considerați cancerigeni demonstrați dacă utilizați în cantitate mai mare decît cea stabilită. Și bineînțeles că eu încredere în producători nu mai am, deci pun la îndoială cîntarul lor. Minim 3 din compușii chimici erau recomandați a nu fi utilizați. Iar pentru 2 erau rezultate neutre (ceea ce înseamnă că încă nu fuseseră testați ca lumea). Și am citit multe ore în șir rapoarte practice despre diverse chimicate. Mi-am zis pe loc – gata, nu-mi mai vopsesc părul în nici o culoare. Știu că un timp o să fiu tărcată, iar ulterior cu o culoare total neinteresantă de păr, dar mai bine așa. Și atunci zic, dacă tot am aprofundat acest subiect, să văd ce conțin și unele dintre produsele de igienă ale mele din casă, mai cu seamă cele speciale pentru copii. Și credeți-mă, parabenii din săpunul pt copii Chico erau cea mai mică problemă din toate cele descoperite la acest săpun și alte produse. Nu mă putem liniști – tot ce verificasem – vreo 10 produse pe care le consideram de foarte bună calitate, erau extrem de toxice.

Nu vrea să par mai naivă decît sunt (ca să nu zic altfel), dar pînă zilele trecute nu am realizat ce înseamnă chimia și substanțele chimice dăunătoare în viața noastră. Totul.

1. Produse alimentare

2. Haine

3. Detergenți

4. Produse de igienă personală

5. Cosmetice

6. Jucării

7. Mobilă și interior

8. Transport

9. Poluare

10. Absolut toate sferele vieții.

Și atunci perspectiva mea asupra viitorului s-a cam schimbat. Pînă am realizat asta, m-am întrebat ce viitor am în țara mea la pensie. Acuma mă întreb dacă o să ajung pînă atunci. Sper să da. Și apoi ne întrebăm de ce și cum bunicii noștri trăiau muncind bine-mersi pînă la 90 de ani. Pentru că nu aveau atîtea porcării în jur. Și degeaba mîncăm noi ”sănătos” dacă tot ce ne înconjoară este varză. Nu știu cum, dar noi pare că evoluăm spre regres. Și asta e tare strașnic.

O să încep cu începutul cunoștințelor mele despre homosexualitate. Acu’ 6-7 ani am fost prima oară într-un club care în fiecare zi de joi organiza o seară de disco pentru homosexuali. Intrarea era clar foarte strictă și am putut intra datorită unei foarte bune prietene care avea de făcut un reportaj. Am mers deci acolo. Sincer, nu mai văzusem pînă atunci cupluri homo sărutîndu-se și dansînd, și pentru mine a fost o adevărată traumă pentru o perioadă. Cu toate acestea nu am simțit nici un sentiment de ură sau dispreț, pentru că nu am văzut asta în stradă, ci într-un club al lor, în care toată lumea era egală și sinceră. În acea seară am mai avut o revelație. Am văzut acolo foarte mulți bărbați cu adevărat frumoși, îmbrăcați stilat și scump, cu ținute foarte moderne și parfumuri care te doborau, pe care dacă îi vedeam în stradă sau în vreun local, puteam să jur că sunt înconjurați de femei frumoase și le schimbă una după alta. Pentru că ar fi putut face asta cu foarte mare ușurință.

Ulterior am atras atenția la astfel de cupluri homosexuale prin țări străine și chiar nu m-au deranjat pentru că nu făceau în stradă nimic pentru ce aș fi putut pune mîna la ochi copilului meu. Deci a fost ok.

Apoi am atras atenția la acțiunile pe care doreau să le facă în Moldova – marșuri și proteste. Aici am reacționat negativ. Eu înțeleg tot, eu n-am nimic împotriva existenței homosexualilor, dar la ei acasă, în dormitor sau bucătărie sau unde vor mușchii lor. Eu doar nu organizez marșuri să strig în gura mare că prefer în pat bărbații și nu femeile. Că la o adică de ce n-aș face-o. Dacă ies ei să-și demonstreze dragostea peste tot, putem ieși și noi.

Cel mai mult m-a impresionat o emisiune de la JurnalTv unde s-a difuzat un reportaj cu un băiat homosexual care povestea viața lui. Am rămas plăcut surprinsă să-l aud și nu m-a deranjat deloc faptul că era homosexual. Omul era umblat peste hotare și avea o viziune foarte ok asupra situației lui și vieții lui în general. Cel mai mult m-a surprins pentru faptul că a ieșit cu fața descoperită la tv. Îl felicit pentru acest act de curaj. Atunci am înțeles că nu m-a deranjat că era homosexual și că în viața reală nu aș fi avut nimic împotrivă să lucrez în același mediu cu el, sau să merg la un concert. Pentru că era ok. Pentru că era angajat și muncea pentru a-și cîștiga existența și a se realiza așa cum facem toți noi. Pentru că visa la o familie. Nu mă interesează cum o să rezolve problema căsătoriei sau a copiilor, pentru că un cuplu homo nu e cu nimic mai prejos decît un cuplu în care copii văd în fiecare seară cum tata beat o fugărește pe mama în jurul casei cu toporul și o înjură cu cuvinte care uneori în natură nu există. Pentru că în fața lui Dumnezeu toți suntem păcătoși și mă îndoiesc că El are o scară de la 1 la 10 după care măsoară intensitatea păcatelor. Și chiar dacă ar avea, cu ce e mai rău un homosexual decît un bărbat care își înjură, bate sau înșeală soția. Că doar ”la bine și la rău”, ”să o cinstești și să o iubești ca pe tine însuți” – parcă așa sună (din memorie) slujba de cununie. M-a suprins pentru că nu încerca să bage pe gît nimănui orientarea lui sexuală. Pentru că a spus că nu vrea să fie înțeles, doar acceptat așa cum este. Pentru că își dorea să fie fericit, ca noi toți de altfel.

Pentru că întîi de toate era om.

Pentru că din păcate, în viața reală, printre oamenii cu orientare sexuală obișnuită, sunt foarte mulți pederaști. Și atunci mă întreb ce o fi mai rău…

Se caută tinerii care în anii 2000 au ieşit în număr impresionant în Piaţa Marii Adunări Naţionale, care au ştiut că schimbarea e în mîinile lor, care au crezut în schimbare şi în ei, şi în viitor, şi în viaţă. Şi aceştia se caută. Găsim în schimb peste tot oameni resemnaţi, trişti, plini de griji, cu bagajele la uşă, care nu doar că nu au curaj să se uite din perspectivă la ziua de mîine, ci nu ajung să vadă mai departe de astăzi seară. Mi-e frică de ce se întîmplă în jurul nostru, pentru că totul a luat o întorsătură nesănătoasă. Zilele trecute vorbeam cu cineva şi ziceam că aştept schimbări, speranţă şi siguranţă de la ţara noastră dragă. Că am obosit să mă consum pentru chestii de nimic, pentru principii, valori, înţelegeri, alianţe, guvernări, alegeri, etc. Nu pot să mai aud ştiri, emisiuni pentru că începe să-mi fie fizic silă. Mi-a zis : dacă nu-ţi place, strînge catrafusele şi du-te undeva unde e mai bine. Alegere foarte simplă. Doar că eu nu vreau să plec ni-că-ieri.

Vreau Acasă!!! Vreau aici să fie bine, bine pentru mine şi familia mea, pentru toţi. Şi noi avem dreptul să criticăm. Este exact ca principiul potrivit căruia eu am voie să critic părinţii şi copii mei, dar iaca altuia nu pot să-i permit pentru că mă doare. Noi suntem ca şoriceii pe rotiţă în cuşcă. Alergăm la nesfîrşit, nu ne uităm înapoi şi nu vedem mai departe de marginea cuştii. Pentru că atunci cînd ne uităm, intrăm în depresie. Cîţi sunt cei care la revenirea dintr-o ţară străină  vin cu idei noi, cu perspective şi dorinţe? Cred că aproape toţi. După banalul “ce bine e acasă” urmează o perioadă în care ne împotrivim la toate mizeriile din jur, după care intrăm în rutină şi alergăm pe rotiţă pînă la următoarea escapadă. Suntem dezamăgiţi şi fără putere deja. Foarte mulţi dintre noi încă mai speră  că se va schimba ceva, curînd,  doar suntem on hold gata-gata să reacţionăm la momentul oportun. Noi investim în copii, vrem să fie deştepţi, vrem să se descurce cît mai bine. Dar investim pentru ce? Pentru ca în liceu un copil de ministru sau parlamentar să primească testul de bac rezolvat? Pentru ca în facultate să se intre la buget cu telefoane pe o linie specială? Ca la finisarea studiilor să sunăm la toţi cunoscuţii şi neamurile şi să căutăm un post de muncă, oricare. Noi avem tineri tare capabili!

Care este visul majorităţii fetelor din facultăţi? Întrebaţi! Bineînţeles să se mărite cu vreun bogătaş, iar apoi se deşteaptă,  trăiesc în umbra lui şi  încearcă să demonstreze la toţi că de fapt şi ele înseamnă ceva.

Ce ne dă în schimb ţara noastră pentru toate eforturile depuse? Bătaie de joc pe faţă? Împărţiri de funcţii ca la uşa cortului, sfadă, mizerie? Noi nu vrem să plecăm! Noi vrem acasă! Noi încă mai sperăm şi de aceea suntem încă aici!  Da dacă, stimaţi oameni mari din ţara noastră, ştiţi că  în jocurile voastre de păpuşari şi păpuşi noi n-o să ne alegem cu nimic, spuneţi-ne ca să nu prelungim plăcerea şi să ne decidem mai din timp ce facem cu viitorul nostru. Pentru că viitorul nostru cu viitorul vostru par paralele. Cel puţin pînă acum.

Da eu iaca vreau să vă spun că în cei 7 ani de școală muzicală și 3 ani de cîntat la Opera Națională în corul de copii, niciodată nu am refuzat să ascult sau să cînt la pian pe Ceaikovski, sau Rimsky-Corsacov, sau Borodin, sau Procofiev sau alți mari compozitori ruși. Vreau să zic și că niciodată nu m-a interesat cum îl cheamă pe un  interpet  sau din ce țară este, dacă am auzit undeva o piesă care ”m-a ajuns”. Și poate să mă ajungă și muzica populară și cea de estradă și clasică și rock și pop și orice și-n orice limbă. Și poate pe interpret să-l cheme Kirkorov sau Chung-How, atîta timp cît el dăruiește emoții prin ceea ce face. Atîta timp cît se transpune în muzică și devine una cu ea. Se dăruie. Asta e tare-tare greu, mult mai greu decît huțața obișnuită.

Sunt greu de explicat senzațiile pe care ți le dă o voce sau o intrumentală. Cred că sunt la propriu, fiori care trec prin tot corpul. Fiori și extaz am simțit la Turandot, la Tudor Gheorghe, la Scorpions, la Ion și Doina Aldea-Teodorovici, la Snails, la Iris, la Hans Zimmer, la HIM, la Zdob și Zdub, la Horia Brenciu, la Kirkorov și la mulți alții. Toate și toți m-au ajuns. În felul lor. Pentru că asta înseamnă cultură muzicală. Variată, selectivă, pe care o cultivăm fiecare pentru el de-a lungul întregii vieți.  Cultură muzicală înseamnă nu doar să asculți, ci să treci dincolo de note, să ajungi la trăiri. Fără preconcepții, fără principii, fără ură…

Culmea este că cel mai greu în viață este să demonstrezi că ești nevinovat atunci cînd ești nevinovat. Pentru că nu știi de unde să începi și cum să te aperi de ceea ce nu există de fapt.

Stimate domnule primar, noi nu suntem oi. Noi nu suntem o turmă și Dvs. nu sunteți ciobanul nostru. Nici cadavre nu suntem, ca să treceți peste noi și să mergeți mai departe spre ce aveți dvs. nevoie. Noi suntem oameni muncitori, inteligenți, buni și cumsecade și ne purtăm civilizat, și ne gîndim că angajatul trebuie să se simtă în siguranță și fericit ca să lucreze bine. De asta am încheiat contract pe 4 ani și de asta nu prea ne băgăm în lucrul dvs. ca să nu vă știrbim autoritatea. De asta vorbim nu cu ”tu” dar cu ”dvs” ca să vă simțiți important și băgat în seamă la locul de muncă.

Numai că observăm noi că deja ”ot ruk otbilisi” și  noi credem că dvs aveți probleme cu memoria, pentru că de obicei la interviul pentru locul de muncă  ne povestiți ce de treabă sunteți și cum veți lucra pentru binele nostru, și cum orașul nostru minunat va arăta mai bine, și cum tarifele vor fi mai mici și cum îndemnizațiile vor fi mai mari, și cum drumurile vor fi reparate.

Da iacă, dvs. faceți pact cu dușmanul, pentru că în ultimul timp clădirile vechi din centrul orașului una cîte una încep să dispară – nu zic că noi avem cine știe ce monumente istorice și de arhitectură, da măcar cele pe care le avem să nu le distrugem, că dvs. cred că și singur vă dați seama că noi nu suntem ca arabii, care constriesc acuma istoria viitoare a  orașelor lor.

Și iaca tot orașul e împînzit cu panouri de toate felurile și neamurile cu tot ce vrei pe ele. Nu zic, cînd abia apăruseră eram tare bucuroși, pentru că nu aveam lumină pe străzi și numa panourile ne salvau de la mersul pe bîjbîite. Da acuma avem iluminat public, așa că panourile oleacă ne încurcă, pentru că ochii nu mai ai unde să-i arunci fără să vezi reduceri, skidki și super predlojenii. Așa că trebuie serios să vă gîndiți, ori mai răriți din panouri, ori deconectați cu totul iluminatul public, ca panourile să ni se pară o binecuvîntare.

Drumurile nici nu le mai comentăm, că noi cred că știm că aveți prietenii cu toate service-urile din oraș și inima vi se bucură cînd sunt gropi și una cîte una, mașinile orășenilor și ale oaspeților capitalei se adresează cu te miri ce la meșteri. Și încă acuma vreți să măriți taxa pe drumuri pentru cei din oraș, că cică după asta o să puteți repara. Noi doar cum v-am mai spus nu suntem proști, noi pur și simplu suntem răbdători peste măsură. Da nu vreți oare dvs. întîi să   găsiți bani de undeva și să reparați drumurile și apoi după ce mașinile și tocurile noastre n-o să fie distruse așa de des, noi banii pe reparații o să-i donăm bugetului pentru întreținerea lor. Și atunci cu mare drag și mai mult o să dăm, numai bine să fie.  Și numai nu spuneți că nu aveți de unde lua bani, că cu banii în buzunar oricine poate face orice. Da noi special v-am angajat să faceți campanii și să găsiți oameni buni la inimă care să ne ajute.

Și cu apa foarte intersantă idee, da nu prea v-ați cosultat cu noi, că noi nu era să vă dăm voie să faceți așa ceva. Noi înțelegem că dvs. sunteți, ca și noi, tare bun la inimă și vreți tare să-i ajutați pe cei de la ”Apă-Canal” și noi înțelegem tot. Numai că dvs. cred că nu știți că ce faceți acuma se cheamă a crea precedent și dacă anul viitor Termocomul tot o să vrea noi să le acoperim pierderile, poate și alte instituții o să vrea. Da numa eu cîte firme știu că săracele au pierderi, dar noi doar suntem oameni buni și săritori și de ce nu le-am ajuta.  Numai că iaca de ce la o adică ar trebui noi să plătim ineficiența cu care lucrează o companie, pentru că dvs. cred ca va imaginați cum vor lucra muncitorii de la Apă-Canal. Cum curgea pînă acuma apa pe străzi o să fie nimic pe lîngă ce va curge de azi înainte. Că dacă noi vom plăti apa, muncitorii n-o să se grăbească, o să lucreze încet și în tihnă ca nu cumva să facă ceva greșit. Și țevile sparte o să stea cu zilele. Da eu cred că dvs. în asta vedeți partea bună a lucrurilor, că străzile spălate de apă, o să fie curate în sfîrșit.

Eh, cîte și mai cîte avem noi să vă povestim, da mă tem că pînă acuma ați adormit cu capul pe tastatură și restul poveștii o să o vedeți și în altă seară. Nu, noi nu suntem răi, noi știm că ați făcut și fapte bune, că și troleibuze civilizate avem, și locuri de joacă prin ogrăzi și în centru sunt cît de cît. Știm că îs tare puține dar tot îi înainte. Și în oraș parcă nu pute a ce puțea mai înainte. Mulțumim frumos! Acum încep să se observe alte mirosuri: de minciună, corupție, dispreț, ură, indiferență. Și astea credeți-ne, put mai tare.

Și numai nu spuneți că n-ați știut nimic din ce se întîmplă și că nu sunteți implicat, că înseamnă că între timp ați fugit de la lucru, probabil, și trebuie să vă scoatem din salariu și să vă mustrăm. Numai că noi vă mustrăm, ba într-o zi unii vin la ușa cabinetului dvs., ba alții, da pe dvs. nici vînt rece nu vă trece. Noi înțelegem că atunci cînd vă pregăteați pentru interviul la noi în compania ”Chișinău” mulți v-au ajutat. Care costum v-a cusut, care v-a dat bani de frizerie, care textul vi l-a scris. Și noi suntem oameni înțelegători și știm că datoriile trebuie numaidecît întoarse. Și știm că și din Primărie și din Parlament și din Guvern, tare multă lume are datorii tare mari, alții vor să strîngă de nuntă, de cumătrii. Da noi iaca ne gîndeam, poate ne spuneți și nouă cît mai trebuie de strîns și punem odată mînă de la mînă, întoarcem tot și începem Moldova de pe o foaie nouă. Că noi de-amu suntem tare supărați  și răbdare nu prea mai avem și vrem să credem că și copiii noștri o să aibă un viitor în țara noastră frumoasă pe care străinii așa tare par să o iubească. Noi tot o iubim, tare o iubim, că doar de atîta sîntem încă aici și mai sperăm.

Noi toată asta am zis nu cu rău, noi vrem să ajutăm, să lucrăm ca o echipă și împreună să ne bucurăm de un Chișinău frumoas, curat, cu drumuri bune și cu oameni care să vină la ușa biroului dvs. pentru a vă mulțumi și a se lăuda cît de bine trăiesc. Numai că spuneți că aveți nevoie de ajutor, că nu vă descurcați în toate singur și că trebuie să luptați și cu oameni rău-voitori care vă pun bețe în roate și noi tot o să facem împreună. Noi nu suntem tare mulți, da uniți o să putem face lucruri mari. Pentru că doar și dvs. iubiți Chișinăul și pe Moldova, nu-i așa?

Probabil observînd fața mea care exprima cel puțin mirare totală, continuă:

-Dar asta după ce o să fiu la universitate, studentă.

- Și după ce te vei căsători cu bărbatul pe care-l vei iubi, adaog eu ca să fiu liniștită la bătrînețe că am făcut tot ce-am putut să educ conform canoanelor .

-Dar eu n-o să mă căsătoresc cu orice bărbat. El va trebui  să fie înțelept, bun, care știe să răspundă corect și repede la ghicitori, politicos, cu maniere bune la masă, care știe să spună bună dimineața și bună seara, știe să citească și niciodată nu spune nu pot și nu vreau.

Omul foarte mulțumit se uită din nou pe plaja pustie și observa 3 urme de pași – un lucru ciudat. Se întoarce către Dumnezeu și îl întreabă de ce sunt 3. Dumnezeu îi explică că în acele momente din viața omului, el l-a ajutat să meargă cînd omul schiopăta. Apoi omul vede 2 urme de pași și se întoarce către Dumnezeu rîzînd: ”Uite, aici eu merg singur. Uite ce mult timp m-am descurcat singur!” Iar Dumnezeu îi răspunde: ”Aici eu te-am dus în brațe pentru că nu te-ai putut ridica de jos”.

Eu îi spun Dumnezeu, fiecare îi spune cum consideră că trebuie, sau poate nu numește deloc.  Sau poate nu crede deloc. Dar fiecare dintre noi are nevoie de-a lungul vieții de o forță care să fim siguri că ne va duce mai departe atunci cînd  credem că rezervele noastre de energie sunt pe sfîrșite și este nevoie de un recharge. Fericiți cei care niciodată nu s-a întrebat: De ce acum? De ce eu? De ce mie?