Sandale

Mie îmi plac sandalele. Mult de tot. Oricare. Cu flori sau netede, cu curelușe multicolore sau albe. Pentru că sandalele sunt omizi. Ele vara, cînd piciorul meu mai crește, se transformă în “șliopanți”. Și șliopanții sunt minunați. Sunt fluturii sandalelor. Cu ei cutreier cîmpuri și poteci, cu ei umblu prin ogradă și merg să aduc apă de la fîntînă. Îmi place să răstorn “întîmplător” căldarea cu apă de la fîntînă peste picioare. Șliopanții devin moi și alunecoși și la fiecare pas răcoresc piciorul. Iar cu cei mai noi și mai frumoși – merg în mahala cealaltă la rude. Ei sunt de sărbătoare.
Dar se întâmplă să nu mai pot purta șliopanții, așa, mai spre sfîrșitul verii. Și atunci mii de pași poartă picioarele mele goale pe pămîntul negru. Pămînt muncit și uscat de soare, pămînt atat de drag mie. Mii de pași făcuți parcă prin aer, fără să simtă ciulinii și bulgării mai mari, fără să simtă durerea înțepăturilor și bătăturilor. Uite-așa o fericire aeriană, curată și atît de a mea. Uite-așa o fericire care umple sufletul și ne poartă cu el plin, prin viață.

Caut și acum fericiri ca asta. Cu picioarele îngrijite și pedichiura făcută, cu creme de întreținere și oje colorate, cu pantofi cu toc și sandale strălucitoare.  Îmi port și acum pașii iuți pe poteci umblate și neumblate, cutreierînd întreaga țară, întreaga lume. Dar gîndul, inima și toată eu, caut vechea fericire – cer o pereche de șliopanți, 3 luni de vară și o bucată de pămînt atît de iubit de picioarele mele.

 

Răbdare

Inima pulsează parcă tot sîngele spre obraji. Repede-repede.

Ochii plini. Un vînt lipsește să se declanșeze furtuna.

Mîinile strînse în pumni.

Un ghem se ridică încet și apasă pieptul.

Picioarele gata să pornească pe căi. Oricare.

Dar nu.

Răbdare.

Înțelepciune.

Neprețuite.

Dumnezeul Meu

”Un om după ce moare ajunge în fața lui Dumnezeu și acesta îi propune să revadă împreună întreaga viață. Și deodată apare o imensă plajă pustie pe care se vedeau 2 rânduri de urme de pași. Omul foarte curios îl întreabă pe Dumnezeu ce sunt acele urme. Dumnezeu îi explică că un rînd de urme sunt ale lui (omului) și celelalte sunt ale sale pentru că a stat mereu lângă el și a vegheat asupra lui.

Omul foarte mulțumit se uită din nou pe plaja pustie și observa 3 urme de pași – un lucru ciudat. Se întoarce către Dumnezeu și îl întreabă de ce sunt 3. Dumnezeu îi explică că în acele momente din viața omului, el l-a ajutat să meargă cînd omul schiopăta. Apoi omul vede 2 urme de pași și se întoarce către Dumnezeu rîzînd: ”Uite, aici eu merg singur. Uite ce mult timp m-am descurcat singur!” Iar Dumnezeu îi răspunde: ”Aici eu te-am dus în brațe pentru că nu te-ai putut ridica de jos”.

 

Eu cred – credința e în sufletul omului. Și fiecare decide pentru el cît este sau nu de credincios. Și pe absolut nimeni mai mult asta nu privește.

Eu cred că credința nu se cumpără și nu se vinde și nu poate fi subiect de convingere. Eu nu cred în propagarea religiei.

Eu cred că relația mea cu biserica însumează totalitatea experiențelor fericite și nefericite prin care mi-a fost dat să trec.

Eu cred că biserica, religia și credința sunt lucruri diferite.

Eu cred că Dumnezeu este cu mine în fiecare secundă din zi sau noapte și că în baie, la bucătărie, în timp ce spăl sau ordonez, sunt liberă să comunic cu el.

Eu cred că pot să merg la biserică în pantaloni scurți, sau rochie lungă sau cu capul descoperit, dacă în acele momente, în acea ipostază, sufletul meu caută mîngîiere. Eu cred că Dumnezeu mă iubește și vrea să vin la el oricum. Eu cred că biserica nu este instituția oamenilor, dar este casa lui Dumnezeu. Iar în casa lui e bine, lumină și dragoste și poate intra oricine, oricînd, oricum.

Eu cred că biserica trebuie să fie deschisă oricînd, ca atunci cînd simt că vreau să îngenunchez și să mă regăsesc, să pot merge, dar să nu caut alinare în altceva.

Eu cred că oamenii se văd cu adevărat cine sunt în biserici. Și cred că în biserici oamenii nu trebuie să vadă, parțial trebuie să audă, iar în rest – să simtă. Eu cred că în biserici oamenii dacă sunt răi, ei în viața de afară nu au cum să fie buni. Eu cred că oamenii măcar cînd pășesc pragul bisericii trebuie să fie buni.

Eu cred că toată lumea nu este fără de păcat. Eu cred că Dumnezeu nu are scară de la 1 la 10 și notează pe fiecare după gravitatea celora pe care le face. Eu cred că toți sunt la fel în fața Lui. Eu cred că Dumnezeu ne iubește pe toți, indiferent ce am face.

Eu cred că Dumnezeu iartă pe toți pentru că el ne iubește și nu vrea să ne doară sau să ne pedepsească. El vrea să înțelegem unde am greșit și să învățăm din asta. Dacă nu am învățat din prima, el ne mai arată o dată, sau de mai multe ori.

Eu cred că în biserică pot să nu stau cu capul plecat, dar să îl îndrept în sus, dacă astfel simt mai bine.

Eu cred că credința nu se măsoară doar în numărul de vizite la biserică, în numărul de slujbe plătite, dar în legătura pe care o avem undeva în interior cu Dumnezeu.

Eu cred că preotul trebuie să fie unicul om din lumea asta, pentru creștinii-ortodoși, care să reprezinte instanța supremă între om și Dumnezeu. Eu cred că preotul nu trebuie să vorbească despre bani, politică, să judece și să critice. Eu cred că preotul trebuie să vorbească despre toleranță, bunătate, dragoste și înțelegere, a oricui și tuturor. Eu cred că preotul trebuie să fie de o energie pozitivă extraordinară, trebuie să ne ia de mînă și să ne spună că Dumnezeu știe ce face și că de sus se vede mai obiectiv. Și că totul va fi neapărat bine.

Eu cred că discuțiile contradictorii despre religie, politică și sex nu au cum să ducă undeva. Fiecare vorbește și judecă prin prisma convingerilor personale  și a experiențelor pe care le duce în spate, uneori fără bază teoretică solidă. Indiscutabil.

Eu cred că experiențele mele cu biserica și anumiți preoți trebuiau să mă învețe ceva. Încă nu știu ce anume.

Eu cred că relația mea cu Dumnezeu este una specială, El mă iubește tare. Eu cred că Dumnezeu iubește pe toți cei care își deschid inima către el, mai devreme sau mai tîrziu.

Eu cred că Dumnezeu știe ce face, dar mă rog să aibă grijă mare în primul rînd de cei dragi mie și apoi, de mine.

Eu cred.

7

9.00

– Bună dimineața!

– Tu iar încă n-ai născut? Da știi că ești în 42 de săptămîni și încă vii la lucru?

– Hmmm. Sunt o foarte bună gazdă probabil.  Minunea mea de fată, nu vrea încă să se despartă de mine.

– Nu spune așa, n-ai de unde să știi. Dacă o să ai băiat?

– Eu știu. Voi avea o fetiță, o s-o cheme Bianca și eu voi merge la volan la maternitate să nasc :)

– Da, da…

18.00

– Eu am plecat spre casă, dar aici, pe 31 august, e așa un ambuteiaj… eu stau deja de 2 ore cu piciorul pe ambreiaj… și ceva mă deranjează în burtă… Și parcă și mi-e somn…

23.00

– Alo, sor-mea, eu m-am pus în pat dar nu pot adormi. Eu cred că nasc. Sau ceva foarte rău se întîmplă pentru că am dureri cam mari.

– La ce interval?

– 6-7 minute parcă.

– Ei, avînd în vedere că ar putea să ți se pară, ia nu mai trezi tu pe tanti doctor la ora asta deocamdată. Mergi la internare și lasă să te vadă cineva de acolo. Sigur o să spună dacă naști sau încă nu. Apoi vedem.

23.30

Parcare

Cheie, motor, ambreiaj, accelerație, frînă, respirație, uffff

– Bună seara. Cred că mi s-a început travaliul. Trebuie să nasc cu dna. Carlațan, dar nu sunt sigură că ce simt eu, e ceea ce trebuie. Puteți vă rog să vedeți dacă chiar nasc, apoi o s-o telefonez?

15 min

– Nu, dragă, tu nici mâine precis nu naști. Du-te acasă și dormi.

00.00

Cheie, motor, ambreiaj, accelerație, frînă, respirație, offf

Parcare

– Noapte bună! Nu te gândi la nimic, odihnește-te te rog. Hai să dormim!

01:30

– Alo, sor-mea, mă doare mai tare.

– La cîte minute?

– La 4-5 parcă.

– Hmmm. Cum te doare?

– Parcă se strînge totul în mine.

– Cred că tu naști. Cheamă repede salvarea și mergi la spital. Eu o sun pe dna. doctor.

– Dar bagajul e în portbagaj. În parcare. Să merg cu savarea prin parcare să iau? Acolo sunt toate actele. Și precis că vine în vreo 30 minute. Nu, eu cred că ajung în parcare, apoi pun în neutră și încetișor la vale, ajung mai repede la spital.

– Ce-i cu tine? Nici o femeie normală la volan cu contracții nu rezistă.

– Da eu o să rezist. Pe mine nu mă doare așa tare.

01.35

100 m, respirație, 100 m, respirație, parcare, cheie, ambreiaj, accelerație, frînă, neutră, liber, frînă, respirație, ufff, liber la vale, frînă, respirație.

Parcare frumos cu spatele.

– Bună seara, iar dumneavoastră?

– Bună seara. Am venit să naștem. Cum procedăm? O așteptăm pe Dna. doctor.

– Deocamdată să vă internez. Ce tensiune aveți?

– 120 / 80. N-am avut nici o problemă în sarcină.

– Da, dar eu oricum trebuie să v-o măsor. Dar stați că n-am stetoscop. Acuș găsim și apoi măsurăm.

peste 25 de minute

– Am găsit stetoscopul, așa, să măsurăm.

– Dar doamnă, aparatul este spart! Nu ține aerul! Cred că umflați degeaba!

– Ei da, noi și așa înțelegem. Iată, aveți 120 / 80.

– Vă mulțumesc!

– Doamnă haideți să urcăm la etaj, în sala de nașteri.

Coridor. Femei. Mame. Strigăte, oftaturi, plâns de copii.

(Ha! Uitați-vă la mine cum se naște!!! Nu scot nici un sunet, deși mă doare nu mai puțin decât pe voi! Ha, ia uitați ce mîndră merg! – mers cu mîinile în buzunare. hol. gânduri)

peste 1 oră și 30 de minute

– Ahhhh… nu  mai pot… nu mai vreau să nasc… ori vreau să nasc mai repede… și nu mai vreau să nasc… deloc… Spune-le tu să facă ceva te roooooog…

– Dna. doctor, putem să facem ceva să n-o doară atât?

– Nu. Putem să facem anestezie, dar nu cred că e cazul.

peste 30 minute

– Vreau anestezie. Vreau anestezie. Muuuuultă. Acum. Ohhh. Nu mă atinge. Fă masaj. Nu, nu fă. Sau fă mai bine.

– Nu putem să îți facem anestezie, pentru că va fi problematică nașterea apoi. S-ar putea să facem după asta cezariană.

peste 1 oră

– Vreau cezariană. Vreau cezariană. Nu mâine! Acum. Acum vreau! Pui, de ce mîinile tale s așa de roșii? Ce-ai pățit?

– Nu, n-am nimic. Ține-te de mine în continuare. Vrei să fac masaj, ceva vrei? Ce vrei să fac?

peste 1 oră

– Cît mai trebuie să rezist? Cât? Când o să nasc? Repede? Nu mai vreau așa. Doare taaaaare.

– Cred că în jur de 11 ar trebui să naști.  Ești de mai mult de 12 ore în travaliu. Contracțiile sun foarte dese. Vedem colul cum se deschide.

peste 15 min

– Cât a mai rămas pînă la 11?

peste 15 min

– Cât a mai rămas pînă la 11?

peste 15 min

– Cât a mai rămas pînă la 11?

– Dna doctor, dar de ce bătăile inimii copilului se aud așa de ciudat? Ba repede, ba încet. Tot e în regulă?

– Da, doar că e stricat aparatul. Dar noi și așa înțelegem.

12.30

– Numai nu pierde cunoștința. Hai stai cu mine. Trebuie să împingi, dar când spun eu. Fii ascultătoare. Așa, bravo, mai împingem o dată.

Vedeți studenți? Așa se produce o naștere. Veniți mai aproape, acum colul este deschis, așteptăm copilul. Trebuie să împingem la următoarea contracție.

– Doamnă, împingeți cu gura închisă, în liniște, să salvați energie.

– gînduri (oh ce noroc ai că-s de 18 ore în travaliu dragă viitor nene doctor. Că altfel ți-aș explica simțibil ce simt acum și de ce nu pot să împing decît așa cum împing!)

– Bravooo!

12.55

– Felicitări! Aveți o fetiță. Sănătoasă tun și frumoasă foc.

– ( cu jumătate de voce ) … și o va chema Bianca. Și am venit la volan să nasc. Cîte degețele are la mîini și la picioare? Da dinți nu are? Ahhh. Draga mea, cît te-am așteptat.

13.15

– Tati, să n-o scapi din ochi! Să n-o lași din brațe te rog. Mergi tu cu ea la vaccin și proceduri, n-o da la nimeni. Că de astea nu mai sunt.

…

de 100 de ori de-ar fi să trec prin tot, aș trece…

400 de nopți nedormite pe an de-ar fi să am, nu le-aș dormi…

pentru că merită fiecare clipă

pentru că e cea mai de preț comoară, lumina ochilor mei

pentru că e o bucățică din mine

și pentru că  “iubesc” nu descrie nici pe departe ce simt pentru ea… cumva mult mai mult de atît…

– Mami, nu uita  de minunea noastră. Să o iei tu de la școală astăzi te rog, pentru că eu voi avea o întîlnire.

– Cum să uit? Mi-a luat 9 luni și 18 ore!  :)

Învăț

Învăț de la minunea mea să fiu curajoasă. Atunci când îi spun: Ai încredere în mine, hai să mergem peste podul ăsta împreună. Nu-ți fie frică de înălțime.

Învăț de la minunea mea să fiu răbdătoare. Atunci când îi spun: Nu poți să ai tot ce îți dorești chiar atunci când îți dorești. Trebuie să muncești pentru asta, trebuie să ai răbdare până obții.

Învăț de la minunea mea să fiu gospodină. Atunci cand îi spun: Ai grijă de lucrușoarele tale. Strânge-le frumos.

Învăț de la minunea mea ce înseamnă compasiune. Atunci când îi spun: nu putem răni pe nimeni și nimic. Pentru că nu ne place să fim răniți la rândul nostru. În lume trebuie să existe armonie.

Învăț de la minunea mea să trec peste durere. Atunci când îi spun: vino la mine în brațe, dă-mi voie să pupăcesc și totul o să treacă. Nu mai doare așa tare, nu-i așa?

Învăț de la minunea mea să râd. Atunci când o gâdil și spune să mă opresc pentru că nu mai poate.

Învăț de la minunea mea să trec peste momentele dificile. Atunci când îi spun că poate să plângă și e ok să fie tristă. Și poate să îmi plângă în brațe.

Învăț de la minunea mea să fiu amabilă. Atunci când îi spun că trebuie să fim politicoși cu toată lumea. Chiar și cu cei care ne bruschează.

Învăț de la minunea mea să fiu bună. Atunci când îi spun că nu trebuie să răspundem cu aceeași monedă,  trebuie să fim noi corecți.

Învăț de la minunea mea să fiu înțeleaptă. Atunci când îi spun ca deși este jucăria ei, o putem împrumuta copilului care plânge și e mai mic decît ea.

Învăț de la minunea mea să fiu puternică. Atunci când îi spun că vaccinul e o nimica toată, totul va trece imediat.

Învăț de la minunea mea să am încredere în mine. Atunci cînd îi spun că nu există nu pot, există doar nu vreau. Ea poate orice, trebuie doar să își dorească  suficient.

Învăț de la minunea mea să respect. Atunci când îi spun că trebuie să respectăm ca să fim respectați.

Învăț de la minunea mea să iubesc animalele. Atunci când mutăm în iarbă un melc ieșit pe șosea.

Învăț de la minunea mea să iubesc. Atunci când îi spun de zeci de ori: te iubesc.

 

Copiii nu fac ce spunem noi. Copiii fac ce facem noi. Copiii sunt Noi.

 

Zi.

De ce nu scriu, întrebi?

De ce nu plimb pernuțele moi peste butoane, în graba mare, în dorința de a umple cu simțiri albul?

Pentru că e dimineață acum.

6.00

Deschid ușor ochii. Se zice că de îți dorești să începi să urăști o piesă, pune-o deșteptător. Cu toate astea, eu iubesc Gladiatorul, cred, deja al doilea sau al treilea an. Merg la geam, întind mîinile tare-tare, să-mi taie răsuflarea aproape. Mă așteaptă o zi minunată, sunt fericită, acolo după nori e soarele meu, care acuș o să-mi prindă de buze un zîmbet și o să mi-l poarte o zi întreagă. Muzică, să fie muzică, am zis. Leneșă, moale, dar în mine trupele strîng rîndurile și-s gata să atace pe flancul stîng. Acuș, acuș.

6.15

Pic, pic. Un vîrf de deget mare al piciorului drept… Brrrr… Receeeee… Călduță… Fierbinte… Mmmmm…Picurii mîngîie ușor gîtul și umerii, apoi coboară alene spre coapse și trec peste fiecare unduire, pînă cuprind întrega eu. Fierbinte, apă fierbinte, ochi închiși, să fie astea mîinile tale? Mai stai cu mine un pic, respirația ta face aburi pe mine, degetele deschid porii, apa ta mă îmbrățișează.

6.30

Contra cronometru. Kilometri prin casă. Agendă. Acele se învîrt așa repede. Așa repede! Noroc de ceasul de pe hol, cu care mă alin. A rămas cumva în urmă cu vreo 27 de minute și nu mă îndur să-l potrivesc. Ah! Tocmai 27 de minute! Arunc o ocheadă și-mi pare că încă atîtea aș mai reuși să fac! Ține sărmănelul piept ceasornicelor din bucătărie și dormitor care aiaiaiii, s-așa de grăbite, că-mi vine să le bat!

8.30

Pupici, mulți pupici. And let the show begin!

Nu șî bună dimineața lume! Iată-mă și pe mine! Face-ți-mi un loc vă rog! Hai, hai, mai cu Doamne ajută, că n-am eu cînd aștepta! Eu azi munți vreau să întorc! Da, da,  ați auzit bine! Și nu-mi umblați cu motive și explicații de ce nu se poate și cum n-o să iasă, că nu mă impresionați!

Ostași, pe cai!!! Pe curînd Măria ta!!! Tic-tac, tic-tac, tic…

Huuuu. Pot să sprijin capul? Așa, un pic! Lasă-mi umărul, vreau să-l iau în chirie, lasă-mă să sorb o respirație de-a ta, să mă țină pînă pleoapele leneșe se vor lua în brațe și se vor ține strîns-strîns. Niște pupăcioase pleoapele astea! Uffff!

Kilometri, kilometri, fuga-fuga! Ca-n piesa copilăriei mele: fuga-fuga prin cîmpii, fuga-fuga doi copii, două păsări fără de griji…

“-Mami, dar ce e mai simplu și mai interesant, să fii copil sau matur?

-Hmmm… Să fii tu, iubita mea, asta e cel mai simplu și interesant! ”

“Știi? Cîndva îți păsa ce cred alții despre tine. Te-ai schimbat mult. Acum îți pasă ce crezi tu despre tine. ”  Ce bine că te-am regăsit, draga mea!

Făcut, nu făcut, făcut, nu făcut, făcut, făcut, făcut! Ah! Mîngîi pe căpușor. Bravo fata! Mîine ia să vezi cîte mai reușești!

“Și apoi Ratatouille a invitat pe toți ai lui la o cină gratuită…

– Hihi, mami nu vorbi șoricărește, că mă faci să rîd și nu înțeleg ce citești. Mă mîngîi te rog pe picioruș?”

Pupici, mulți pupici!

Clip, clip, pleoape neascultătoare ce sunteți!

O să reușiți să vă sărutați, eu mai vreau 30 de minute, doar 30 să reușesc încă…

1 oiță, 2 oițe, 3 …

Nu-s…

When you don’t give up, YOU CANNOT FAIL!

***

 

 

Când ploaia vine și picurii se sting,

Și dorul nostru tresaltă în beție,

Beția nopților, trăite-n veșnicia

Iubirii noastre ascunse-ntr-un adânc.

 

Când soarele-i pe cer strălucitor,

Și nostalgia-i aproape o durere,

Durerea sufletelor, prinsă în tăcerea

Simțirii noastre-n acel frumos amor.

 

 

Când noaptea vine și pe cer o stea

Străluce-n amintirea pasiunii,

Pe care mulți s-o simtă-n voia lunii-și doresc,

Dar doar la noi, frumoasa pasiune, se împletește atât de fin cu dragostea.

Zbor

Tu vrei să zbori

Dar cum poți oare?

Cu stol de păsări călătoare,

Lăsînd în urmă căutare și muncă, lacrimi, vânt și soare?

 

Să te-nalți la cer, nu-i neapărat,

Să dai din aripi sau să zbori planat,

Ci poți doar ochii în visare să-i închizi

Și-aievea să te vezi în alt întins.

 

Și-n zborul infinit tu tre să ai

Speranțe mii și dragoste ca-n rai,

Mai trebuie să fii și împlinit,

De multe dornic, optimist și fericit.

 

Eu pot să zbor ușor aici, acum,

Eu pot să zbor când stau sau sunt în drum,

Eu pot să zbor prin toate, peste tot.

În suflet fericit, oricând să zbor eu pot.

 

In a Relationship with… Moldova

“- Știu…  tu ești patrioata Moldovei!

– Dar tu nu ești? Al cărei țări patriot ești atunci?

– Nu al Moldovei. Ce-mi dă țara asta? Numai mizerie, gropi, sisteme medical și educațional defectuoase, lipsa siguranței în viitor pentru mine și copiii mei. Țara asta nu îmi dă nimic.

– Dar tu ce îi dai ei? Simpla ta prezență? Nu este suficient! Prezenți sunt toți! Tu, chiar tu, ce faci să fie un pic mai bine? Cum iubești țara?”

 

Eu cred în relații. Cu oameni, cu lucruri, cu locuri. Eu cred în “a dărui”, “a crede”, “a iubi”, fără să ceri nimic în schimb. Asta fac atunci cînd iubesc cu adevărat, uneori pînă și peste durere, uneori pînă și peste Eu, fără să cîntăresc ce primesc în schimb.

 

Eu și țara mea suntem într-o relație. Relație în care eu investesc sentimente, mă dedic total, o hrănesc cu idei, proiecte, am grijă și o fac frumoasă atît cît pot, îi mai peticesc hainele și cos nasturi, discut și învăț de la/ pentru ea, îi dăruiesc copii deștepți care să-i poarte cu mîndrie numele, și sper să petrecem frumos împreună pînă la adînci bătrîneți. Așa înțeleg eu să-mi iubesc țara.

 

Și dincolo de problemele pe care le poate avea un cuplu, în brațele ei mă simt acasă. Aici și acum.

 

”Iubirea nu este un tîrg: te iubesc pentru că mă iubești.

Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.”

Eu cred în relații, cred că nu putem să cerem fără a dărui atît cît putem mai întîi. Anume acesta este exercițiul dragostei. Eu sunt într-o relație cu Moldova.

 

 

Mame

Grăbiți în luptele noastre zilnice, uităm uneori de cei care au făcut pentru noi viața. Și uneori ne amintim cînd ei nu mai sunt alături. Sau cît mai sunt, ne spunem că mai avem timp, pentru că în mintea noastră oamenii  dragi nouă sunt veșnici. Și noi îi iubim necondiționat.

Pretenții de viitoare soție

-Mami, eu sunt atît de bucuroasă că o să pot să nasc copii, să fiu mămică…

Probabil observînd fața mea care exprima cel puțin mirare totală, continuă:

-Dar asta după ce o să fiu la universitate, studentă.

– Și după ce te vei căsători cu bărbatul pe care-l vei iubi și care te va iubi, adaog eu ca să fiu liniștită la bătrînețe că am făcut tot ce-am putut să educ conform canoanelor. :)

-Dar eu n-o să mă căsătoresc cu orice bărbat. El va trebui  să fie înțelept, bun, care știe să răspundă corect și repede la ghicitori, politicos, cu maniere bune la masă, care știe să spună bună dimineața și bună seara, știe să citească și niciodată nu spune nu pot și nu vreau.

A u vas net stoliko deneg

Lăsînd-o pe minunea mea la niște cursuri, am intrat într-un centru comercial să văd unde se vînd la noi în țară atîtea Louis Vuitton, Ferre și Gucci-uri care n-au treabă cu adevăratele colecții de firmă. Spre suprinderea mea am gasit un butic cu costume destul de ok (proveniența necunoscută totuși) și am întrebat cît costă. ”A u vas net stoliko deneg” mi-a tunat vînzătoarea blondă, cu fustă super mini și 3/4 din decolteu la vedere, mestecînd sonor gumă. M-am blocat. Vreau la shopping în America. Acolo toată lumea zîmbește. Forțat, neforțat, da zîmbește. Și parcă viața îi mai ușoară. Și e o plăcere să cumperi. Uneori mai mult decît îți trebuie. Acolo asta e terapie, la noi e mai mult shok. Nu mă gîndisem că și la intrarea în centre comerciale tre să treci un face-control. Că mă pregăteam mai serios pentru shopping, cu vreo geantă pe care să scrie cu litere mari ceva, pantofi cu toc de 20 cm și cristale Swarovski. My mistake.

25 de moduri să-ți legi o eșarfă!

Am devenit de cîțiva ani dependentă de eșarfe, fulare și fulărașe. De tot felul, mai mici și mai mari, colorate și alb-negre, au devenit obligatorii. :)

 

 

Socri buni, socri răi

Cum se face că uneori părinții buni se transformă în socri răi și nesuferiți pentru aleșii comorilor lor? Idee n-am. Și sincer idee n-am ce fel de soacră voi fi eu. Sper să nu mă transform monstruos, să fiu una cumsecade  și să nu-mi chinui tare ginerele. În schimb sunt sigură că soțul meu o să fie un socru de nota 10. Dar pentru orice eventualitate voi păstra acest formular de înscriere