Vîrsta dragostei

“Da’ nu poate aia să-l iubească. El are peste 60 de ani. Ea doar 35. Interes. Clar interes.”

“Da’ nu poate ăla s-o iubească. Ea are 57, el doar 28. La vîrsta lui, îşi poate găsi pe oricine.”

“Da’ nu poate aia să-l iubească. El e matur, însurat, la casa lui, bine aranjat. Clar că îi este comod, o asigură cu toate cele, iar el o afişează ca pe-un trofeu.”

Care e vîrsta dragostei? Cînd ne putem îndrăgosti? De cine ne putem îndrăgosti? Cînd putem trăi fluturaşii în stomac? Cînd suntem prea bătrîni sau prea tineri sau prea ocupaţi să o mai facem? De unde dreptul să negăm această fericire în alţii? Pentru că noi nu avem? Pentru că am avut şi nu mai e? Sau nici n-am avut,  pentru că nu am ştiut  ce să ne dorim? Pentru că nu ştiam că aşa ceva este posibil? Cum ştim care dragoste este Aceea şi la care am dat-o în bară? Sau poate iubiri pot fi mai multe, diferite, puternice sau mai puţin puternice? Şi putem să ne îndrăgostim de aceeaşi persoană din nou? Sau să ne îndrăgostim atunci cînd credeam că aşa ceva nu se mai poate, că inima părea ocupată?  Iar dacă nu ştim oricum asta sigur niciodată despre noi, cum putem fi siguri că descifrăm sentimente străine? Ce drept avem noi să negăm strălucirea din ochii altora? Pentru că, să fim sinceri, şi noi ne dorim strălucire în ochii noştri tot timpul şi ne dorim cu strălucire în priviri să se uite cineva la noi. Pentru că strălucirea asta în ochi n-are preţ. Pentru că aripi ne dă. Şi pentru ea poeţii scriu şi pictorii plimbă artistic pensula pe foaie. Primitiv sună şi simplu tare sau idealist, ştiu.