Caz 1.
Educatoarea ( de faţă cu alţi copii )
– Să ştiţi ca băiatul Dvs. astăzi a fost obraznic.
Tatăl
– Auzi ce spune Dna. educatoare? De ce ai fost obraznic? De cîte ori ţi-am spus să asculţi pe Dna.? (Palmă la fund) Lasă că vorbim noi acasă altfel.
Caz 2.
Mama, la serbarea de revelion, cu copilul de mînă.
– Eu n-am înţeles de ce copilul meu nu a primit nici anul ăsta rol mai mare. Eu deja înţeleg cum aici se împart rolurile. Şi numai nu spuneţi că ea nu poate învăţa mult text pe de rost. (uitîndu-se la copil) Tu doar eşti în stare să înveţi acolo, o poezie mai lungă, două. Că nu-i chiar cea mai proastă de aici. Da… Nu mi-a plăcut deloc iar anul ăsta.
Efect: Profesoara bea valeriană dupa matineu, plînge. Cîţiva copii plang. Nu de bucurie.
Caz 3.
Profesoara, clasa a III-a
– X, adu la mine caietul să vedem ce am reuşit să învăţam astăzi.
Însemnînd cu creionul în foaie greşelile.
– În general este bine, aici ar fi trebuit să fii mai atent.
Copilul ia caietul, merge în bancă, spune tare să fie auzit.
– Baba asta mi-o murdărit caietu. Lasă că tata o să vorbească cu dînsa.
Tata la şcoală:
– Să nu frustraţi copilul. El îi tare bravo şi aşa.
Efect: profesoara nu mai înseamnă greşelile.
Caz 4.
Scena în pauză, clasa a II-a.
X îl atinge pe Y din întîmplare cu cotul.
Y ia foarfeca cu care a venit în geanta de acasă, prăgatit pentru ore şi îi dă cu ascuţişul în frunte, aproape de tîmplă. Noroc de unghiul fericit al vîrfului.
Profesoara apucă de mînă strîns cu foarfecă cu tot. Ia foarfeca din mînă. Trimite un alt copil după medic cu trusa de prim ajutor. Copilul care a agresat:
– De ce ma ţineţi de mînă? N-aveţi dreptul să puneţi mîna pe mine! Tata meu e poliţist! El o să vă arate!
-Dar de ce ai lovit în cap pe X cu foarfeca? Ştii că puteai capul să spargi, sau mai rău, să nimereşti în tîmplă şi să se întîmple o tragedie?
– El primul a început. Şi tata a spus să dau tot timpul înapoi. Eu j s bărbat, pe mine nimeni nu trebuie să mă atingă.
Caz 5.
Doi băieţi de clasa a I-a se bat. Lui X îi curge sînge din nas dar Y nu se opreşte din dat. Cu pumnul. În cap. Cu ură în ochi. Cu greu doi maturi îi despart. Ţinut din spate de cămaşă – Y încă îi povesteste lui X cum o să-l omoare. În cele mai mici detalii.
Caz 6.
Fetiţa de clasa a III-a vine cu mîna bandajată la şcoală. Profesoara întreabă ce s-a întîmplat. Fetiţa nu vrea să spună. În schimb povesteşte la 2 colege în pauză cum a cerut de la mama voie de 5 ori să iasă la joacă. Mama nu a permis. Ea a luat un cuţit de bucătărie şi şi-a înfipt în mînă. Povestea că nu grav, doar un deget a tăiat un pic (probabil unghiul fericit a fost). Dar că acum mama se teme de ce zice ea şi îi permite tot. Bucuroasă. A văzut asta într-un film la televizor.
Caz 7.
Profesoara
– X, ieşi la tablă. Hai să rezolvăm un exerciţiu de la tema nouă.
Elev clasa a 10-a
– Da nu mi-i a ieşi.
– Hai te rog. Facem pe rînd cîte un exerciţiu.
– Da hai te rog mai dute-n … (cenzurat)
Rîs în clasă.
Caz 8.
Testare psihologică clasa 1.
Din 30, la 10 copii situaţiile în familie sunt grave. Copiii sunt agresaţi verbal şi fizic. Agresate fizic sunt şi mamele. 3 din 30 copii sunt închişi in sine, nu comunică, nu socializează, agresiune psihică în familie. La 17 gradul de agresivitate depăşeşte media.
Caz 9.
Profesorul predă tema.
Apoi se întoarce spre clasă.
– Este cineva care n-a înţeles?
Se ridică o mînă.
– Şi tu eşti chiar asa de prost din toţi ca n-ai înţeles? D-apoi asta încă e tema uşoară, ce-o să faci mai încolo?
Caz 10.
Poziţie profesor
– Copiii cu care se lucrează acasă au cele mai mari şanse să ajungă undeva. Pentru că părinţii duc copiii pregătiţi la şcoală şi ei sunt lideri, au încredere în propriile forţe. Părinţii trebuie să lucreze acasă cu copiii mult.
Caz 11.
Poziţie părinte
– Eu duc copilul la şcoală să-l înveţe. Şi aşa sistemul ăsta de învăţămînt cere să-l duc în clasa întîi gata învăţat. Eu mai am 3 copiii acasă pe care trebuie să mă gîndesc cum să-i întreţin, de unde să nasc bani. Plătesc profesorului să îl educe.
Caz 12.
Cel mai bun mecanic auto la un service din oraş are 9 clase. Nu este inginer. Nu ştie să calculeze exact, nu ştie formule. Dar are exact simţul sistemului, ce şi unde trebuie să fie, are o inteligenţă kinestezică de invidiat, intuitiv ştie să rezolve orice problemă.
Caz 13.
Elev clasa a XII-a. Desenează excelent. Face modele de tatuaje pentru unul din cele mai bune saloane tatoo din oraş. Vrea să intre la design. Intră la REI, pentru ca tata ştie că de acolo va ieşi un om învăţat.
Caz 14.
Poziţie profesor
Pînă acum, din generaţiile trecute, parcă din clasa întîi, pînă într-a patra reuşeam să strîng în jurul meu clasa. Reuşeam să fac un boţ unit în luptă, în porniri interesante, în frumos. Asta este prima promoţie pe care n-am reuşit să o fac colectiv. Tot întreg, unit. Fiecare face ce vrea, doar din capul lui. Nu mai respectă profesorii, nu mai iubesc şcoala, cartea şi tot ce îi învăţăm noi ziua, seara e dat peste cap de părinţi. Prea multă democraţie. Programe prea încărcate.
Caz 15.
Poziţie părinte
Ajunge că pînă acum noi am fost ţinuţi din scurt. Tot se interzicea. Acum copiii noştri trebuie să crească liberi, creativi, să li se respecte drepturile, să nu crească frustraţi şi complexaţi.
Caz 16.
Copiii în clasa întîi învaţă la matematică ecuaţii.
Caz 17.
– Dna. profesoară, n-am reuşit să fac lecţiile pentru ca am ajutat-o pe mama la făcut mîncare. Dacă atunci cînd vine tata, mîncarea nu-i gata, tata o bate tare pe mama.
Acestea sunt cazuri reale, puţine, alese aleatoriu din toate cele pe care le-am auzit în ultimul timp. Toate educative, toate pot fi tratate unilateral sau privite neutru. Eu, părinte, mă întreb deseori dacă educ corect copilul meu, dacă ceea ce sădesc şi mai cu seamă cum sădesc va da roadă. Şi nu mă interesez de rezultat pentru satisfacţia mea personală de a fi reuşit să am un copil realizat în viaţă, dar pentru viitorul copilului. Mă tem să judec copii străini, familii străine, situaţii sau modele de educaţie, pentru că ele nu sunt rele, ele sunt diferite, nepotrivite total sau parţial mie şi copilului meu, poate altcineva le consideră tocmai potrivite lui. Ştiu doar că trăim într-un continuu cerc vicios, horă, jucată de părinţi, copii, profesori, funcţionari în domeniu, care nu se mai rupe odată pentru a se îndrepta în direcţia în care se va ajunge la un compromis, în care să cîştige toţi şi mai ales societatea să cîştige generaţii sănătoase educate, cu dragoste de învăţătură, de familie, de oameni, de munca pe care o fac, de ţară în general. Să cîştige generaţii în ţară. Ştiu doar că una din problemele actuale ale sistemului de învăţămînt nu sunt jucătorii, dar valorile diferite pe care le au: de la averi la învăţătură calea este totuşi lungă. Scopul şcolii, sistemului de învăţămînt în general este să descopere specialişti, să ne înveţe să învăţăm, să prelucrăm informaţie, să sistematizăm, să ne pregătim un bagaj suficient şi util vieţii de matur. Şi realitatea-i grea, da-i dură. Şi la sistemul de învăţămînt mai e mult de lucru. La scop, la strategie, la tactici, la program. Înţeleg că este destul de greu de adaptat schimbărilor prin care trece ţara, lumea şi este nevoie de timp, de condiţii. Înţeleg că este vorba despre prioritizări, despre here and now. Dar where şi when? Cîte generaţii trebuie să treacă? Dar poate muncind împreună putem reuşi? Eu una vreau să reuşim şi vreau să pot să mă implic, să ajut, să mă bucur odată cu copilul meu de rezultate. De rezultate să se bucure şi copiii şi profesorii deopotrivă. Idealistă am fost numită. Mă uit în jur, analizez şi sincer idee n-am uneori de unde aş începe să schimb ceva, ce aş schimba şi cum, ca să îndreptăm cursul spre mai bine. Şi cred nu ştiu de ce, că idee n-au exact ca mine şi unii funcţionari care stau cu pîrghiile în mînă. De aceea eu voi face o listă de sugestii, reclamaţii si idei pe care o voi expedia în adresa Ministerului Educaţiei, în speranţa că va fi de folos. E un pas mic, dar poate şi pasul ăsta, de rînd cu alţii, tot mici, porneşte scripetele mare. Pentru că tot începe cu noi, familia noastră, lumea noastră şi dorinţa noastră de a face ceva frumos, din dragoste de cei dragi nouă şi lucrurile şi oamenii care ne înconjoară. Deocamdată, eu, părinte, mă întreb deseori dacă educ corect copilul meu, sunt gata să învăţ, să schimb, să fac mai multe, ca mai apoi să mă bucur de rezultate. Cîţi suntem aşa?
Am mai scris despre învăţămînt aici:
sincereu 